Tromboniada este un roman parodic. O lume degenerată, populată de personaje grotești, chiar stranii, dar totuși, ușor recognoscibile, dau substanță unei adevărate construcții absurde. Mecanisme pervertite într-un melanj indigest al unui val înnoitor, dar clădit pe vechile metehne, străbate ca un fir roșu întreaga acțiune a romanului. Dezechilibrul este un subtil amestec de grandoare fantomatică, grefată pe o cupiditate care ar putea părea carnavalescă, dacă nu ar fi penală de-a dreptul!
Ne aflăm în plină trombonizare culturală, iar personajul principal, Țăndăre Grijoiu, modelul arivistului modern, maestrul al imposturii și al grosolanelor mușamalizări, în numele unei spoieli stridente, îi alungă pe membrii unui ansamblu folcloric, considerat revolut și înlocuit cu o spoială stridentă, o formă fără fond estetic, dar beneficiind de stipendiile generoase ale unui primar, un politican cu gust pentru tăcere. Asistăm la o pervertire programatică a ideii de cultură reală, o înlocuire brutală tradițiilor, cu surogate așa zis moderne, unde neantul se instaurează în toate hidoasele sale ipostaze.
Trombonul este de fapt, simbolul reușitei, într-o lume abnormă, care pare că-și abandonează fulgerător, toate reperele sale identitare. Avem aici o cronică vie și actuală a unei lumi aflate într-o derapantă agonie. Mașina existențială de mers în gol are uriașe cheltuieli de întreținere. Un sistem bazat pe mimare, pe aparențe, pe autocelebrare. Personajele aflate în siajul lui Țăndăre, nu fac altceva decât să completeze o galerie desprinsă parcă din teatrul absurdului. Stilul este alert, vitriolant, chiar de la începutul cărții intrăm direct în subiect, ex abrupto, fără prea multe preparative prealabile, personajele sunt descrise doar prin faptele lor. Noul director Țăndăre face totul…țăndări, conduce cu mână de fier paradoxal, în numele libertății artei, pare un fantast, dar vorba aceea: totul până la bani, când brusc, devine extrem de pragmatic și de generos, în primul rând cu sine și mai apoi, cu toți cei care acceptă jocul său periculos. Riposta celor oprimați este tot una artistică, iar cei excluși organizează un spectacol bazat pe răni și adevăr, în care îl demască pe directorul impostor. Sugestivă este și proba examenului, a întrebărilor evaluative, rupte parcă din caragialianul Un pedagog de școală nouă. Un univers redat în tușe groase, expresive care reliefează pregnant personaje și situații, pe care mulți dintre noi le întâlnim, mult mai des decât ne-am dori, în viața cotidiană.
Dorel Cosma reușește să construiască un roman al simbolurilor agreste, o frescă satirică amară, despre realitatea imediată. El are totuși credința că într-o bună zi, răgetele vor fi acoperite de glasul curat și suav al adevărului și dreptății. Până atunci, cortina rămâne ridicată. Nu pentru spectacol, ci pentru conștiință.
Robert Laszlo
Foto/film: Florian Coșoiu
