A intrat deja în rutina cotidiană organizarea a tot felul de paranghelii cu iz folcloric, că vorba aia, dă bine la prostime! Pioase pelerinaje ecvestre, concursuri de interpretare, parada modei populare și alte gogorițe, sufocă firavul filon de autentic și natural. Lumea este în perpetuă schimbare, așa că nici tradițiile nu pot sta pe loc: ele trebuie adaptate, fardate și prezentate într-o nouă viziune, născută din îngustimea unor minți, dar cu o largă deschidere spre profitul politic sau comercial. Cum ar veni, tradiția a devenit sinonimul perfect al distracției, al chermezei populare, un divertisment și atât! Dincolo de aceste abisale comandamente estetice, nu există decât neantul presărat cu sclipici și spoială ieftină.
Nu lipsește nici gurista de serviciu, cu un repertoriu pe cât de artificial, pe atât de fals interpretat. Dar ce mai contează, să meargă muzica, să ne bucurăm, să ne veselim, că doar tradiția este sfântă! Nici televiziunile nu au avut cum să rateze această urgie identitară și transmit la infinit, „emisiuni populare”! Protagoniștii se întrec în a proslăvi trecutul nostru plin de glorie și de minunate tradiții. O fătucă de nici 18 ani scoate dintr-o ladă de zestre, un costum popular care are 100 de ani și l-a purtat bunica. O simplă socoteală și poți constata că dacă acum un secol, bunica se fălea cu hainele ălea, atunci, mama tinerei a născut-o pe la 80 de ani, ca să iasă centenarul costumului! Dar nici asta nu contează! Doar ne aflăm în plin carnaval existențial, unde orice trăsnaie este investită cu atributul exemplarității!
Nu mă duc mai departe de Țara Oașului, unde costumul popular contemporan a căpătat autenticitatea – dar și greutatea! – unui echipament de astronaut. Dacă te uiți în fotografiile de epocă făcute în oșenime, vei putea constata, că în decurs de doar câteva decenii, costumul oșenesc s-a metamorfozat într-atât, până ce nu a mai rămas nici urmă din cel adevărat, simplu și echilibrat. Cui folosesc briz- brizurile acestea? Pe cine mai pot ele păcăli? Oare ce s-ar mai putea salva – vorba poetului – din toate? Retorice și amare întrebări…
Un straniu paradox face, ca de multe ori, tocmai cei care desfigurează la modul grobian tradițiile autentice, să se plângă de dispariția lor. Mai pe șleau, hoțul strigă prindeți hoțul și despuiați-l de veșminte, nu-i așa? În vâltoarea aceasta, nici nu mai poți distinge umbra hieratică a unei lumi, demult apuse, condamnată, tocmai în numele perpetuării, la o dispariție fulgerătoare și definitivă. Țăranii adevărați, câți or mai fi rămas, clatină din cap cu tristețe, când văd giumbușlucurile acestea, și-și văd de ale lor. Iestimp, muzica stridentă bubuie, produsele tradiționale – vorba vine! – te îmbie pe la toate tarabele și te simți ca și cum te-ai afla într-o țară tot mai străină.
Lumea organică, cea a satului autentic a fost învinsă definitiv. Și printre făcăturile folclorizante, răcnetele manelelor anunță victoria prostului gust, a primitivismului, a marginalității fără de speranță. Dar dacă îți înalți privirea spre cer, poate vei zări că dincolo de nori, totuși, soarele poate că pregătește o altă iluminare, un alt soi de renaștere. În liniște, cumpătare și echilibru. Și brusc, simți că o doină bătrână îți bandajează cu duioșie, sufletul zdrelit de atâtea inconfortabile derapaje ale spiritului…
Robert LASZLO
