Sărbătorile de iarnă care au trecut sunt toate sărbători ale ,,Luminii lumii”, Domnul nostru Iisus Hristos.

Puţini cunosc povestea vieţii primului apostol al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care era ... o femeie. Femeia Samarineancă pe care Domnul o întâlneşte la Fântâna lui Iacob în Samaria.

Samarineanca s-a botezat şi apoi a fost cinstită ca sfântă martiră primind numele Foti Nika – Victoria luminii.

Acesta este numele pe care Mântuitorul Iisus Hristos l-a dat femeii samarinence pe care o întâlneşte la Fântâna lui Iacob din Sihar. Către ea Domnul a rostit întâi profetic cuvintele pe care le va rosti răstignit pe Sfânta Cruce: ,,Mi-e sete!” ,,Dă-mi să beau!

Unei femei păgâne îi propune Domnul nostru Iisus Hristos ,,apa cea vie” care va curge din coasta Celui străpuns pentru păcatele noastre. Singura condiţie pe care i-o pune spre a avea acces la ,,Apa cea Vie” este ,,ştiinţa”, ,,recunoaşterea dumnezeirii interlocutorului”, experiența prezenţei divine în proximitatea vieţilor noastre: ,,Dacă ai şti Cine sunt, ai cere...” ca unui Dumnezeu!

Femeia samarineancă s-a dumirit gradual, spre deosebire de orbul din Ierihon care, fără a vedea cu ochii, L-a văzut pe Dumnezeu imediat în toată splendoarea Strălucirii Luminii Sale taborice şi îi cere ca unui Dumnezeu: ,,Doamne, vreau să văd”. Semenilor le cerşea un bănuţ, lui Dumnezeu îi cere  ,,lumină”.

Femeia samarineancă a ajuns la vederea luminii după o luptă cu sine însăşi şi cu Străinul evreu care îi cerea un strop de apă, Om cu care în prima fază se poartă extrem de degajată şi chiar zeflemitoare, ca, mai apoi, să treacă de prima treaptă, recunoaşterea statutului profetic al celui ce o ruga. Ca orbul din Ierihon şi ea voia ,,să vadă”  ,,unde trebuie să ne închinăm”. Primeşte un răspuns valabil pentru toate veacurile de creştinătate:

,,Adevăraţii închinători, îi zice Domnul, se vor închina Tatălui în Duh şi în Adevăr, căci Tatăl astfel de închinători doreşte”(Ioan IV, 4-41. Aşa ne închinăm, noi, ortodocşii: ,,Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Dacă închinarea la Dumnezeu Tatăl şi la Dumnezeu Duhul Sfânt sunt expuse clar, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Fiul este ,,Adevărul”, căci zice: ,,Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Fântâna lui Iacob este prototipul, prefigurarea Sfintei Biserici în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu care îl aşteaptă acolo smerit şi însetat. Şi păgânii au intuit că întâlnirea omului cu Dumnezeu, ,,Izvorul vieţii”, se face aproape de ape.

Se pare că femeile păgâne aveau un alt statut referitor la practicarea religiei, faţă de cele semite pomenite rar ca participante la cultul religios, căci, mai apoi, şi sfântul Apostol Pavel, când calcă pe pământ european la strămoşii noştri samotraci, venind din Troia, se adresează tot femeilor, de lângă o fântână. (Fapte 12).

Izvoarele au fost socotite ca fiind pline de sacralitate şi, lângă ele se zideau altarele încă din vechime. Preotesele tracilor care slujeau lângă aceste izvoare purtau un veşmânt numit ,,bessara”, iar pârăul de lângă cetatea în care s-a născut Filip, tatăl lui Alexandru Macedon, se numea şi atunci şi acum Bisstrasa. O Bistriţă antică, alături de alte cinci pe care le-am găsit în Dellos-uri, sub temple, una la Templul din Peloponez, numit Basse, alta la Dellos, alta în Larisa, alta în scrierile lui Porfiriu şi alta în Moesia.

Şi la noi, cele trei Bistriţe: moldavă, ardeleană şi vâlceană sunt  coloana vertebrală a monahismului românesc.

Samarineanca este ca şi Sfântul Ap. Andrei, primul Apostol al Mântuitorului. Ea a adus la Hristos o întreagă cetate, numită Sihar, din proprie voinţă. Ceilalţi vindecaţi de Mântuitorul au fost trimişi la propovăduire: ,,Du-te şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!”, pe când şi Sf. Ap. Andrei şi Samarineanca îl vestesc ei, pe Hristos ca Mesia. Sfântul Andrei se duce la fratele său Petru şi îi spune: ,,L-am găsit pe Mesia”.

În cetatea Levi, întemeietorul preoţiei levitice, împreună cu Simon au ucis o mulţime de oameni din pricina batjocoririi Dinei, potrivit Vechiului Testament comentat de Sf. Ioan Damaschinul. Aşa cum printr-o femeie a venit acea pierire, tot printr-o femeie a venit mântuirea cetăţii aceleia. Preoţia levitică şi cea păgână promovate amestecat de samarineni au adus moarte, iar preoţia Domnului nostru Iisus Hristos aduce mântuire.

Femeia Samarineancă, numită Sfânta Fotynika, a avut 5 surori: Anatolia, Lumen (Lumina - Fotos), Parascheva, şi Doamna (Kyriaki) şi doi băieţi: Victor şi Iosif. Toţi au suferit temniţă şi martiriu în vremea lui Nero şi sunt sfinţi ortodocşi.  Unii cred că era de origine moesă, dintre ,,misii” sau ,,bitinii”, traci sud-dunăreni care au emigrat de la Dunăre în Asia Mică, popor la care va propovădui Sf. Ap. Pavel.

De la ,,Victoria luminii” –Foty Nika ne-a rămas răspunsul dat celor ce o ispiteau să jertfească împăratului care se credea zeu, ca să scape cu viaţă şi din închisoare. Ea a răspuns: ,,Acela este cu adevărat împărat, care îşi poate stăpâni patimile!”

  ,,Mi-e sete” şi ,,Dă-mi să beau”  sunt prototipuri pentru liturgicul: ,,Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”.

 

Cei cinci bărbaţi cu care a convieţuit sunt cele cinci simţuri, toate insuficiente, deci, ea mai experimentează au alt simţ exterior celor cinci fizice şi acela nu i se potriveşte, însă devine mireasă celui de-al şaptelea simţ, harul lui Dumnezeu, şi dobândirea luminii lui Hristos. ,,Sufletul este biserică, şi capul Bisericii este Domnul Hristos; cu alte cuvinte, mirele sufletului Creştin este Domnul Însuşi”. (IPS. Andrei. ,,Predica duminicii samarinencii”).