Ziua de 28 iunie are o semnificaţie deosebită pentru ziariştii români, fiind ultima zi la „Timpul” a jurnalistului Mihai Eminescu.
„Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă, dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc.”, scria Mircea Eliade din exil, de la Paris, în prefaţa unei „ediţii de pribegie” a poeziilor „Românului Absolut”, după cum l-a definit Petre Ţuţea. Într-adevăr, până şi data eliminării jurnalistului din viaţă publică, în 28 iunie 1883, pe când era prim-redactor la „Timpul”, se leagă nefast, peste ani, de drama invadării Basarabiei de hoardele bolşevice, acum 80 de ani, pe 28 iunie 1940, cu toată tragedia basarabenilor ce a urmat şi continuă şi azi.
„Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece; iubesc acest popor, care nu serveşte decât de calici acelora ce se înalţă la putere – popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.”, scria Eminescu, înainte de a deveni parte din tragedia neamului românesc, după cum spune Eliade, începând cu fatidica zi de 28 iunie 1883.
Reputatul eminescolog Nae Georgescu subliniază că “în discuţia legată de arestarea lui Eminescu şi eliminarea lui de la ziarul Timpul şi din spaţiul civil şi politic întră şi evenimentele acestui torid 28 iunie 1883. Lucrurile sunt foarte complicate şi necesită explicaţii de amănunt – pe care le-am oferit în cărţile mele. Geopolitic, în această zi Regatul României schimbă orientarea politică, economică etc. tradiţională – dinspre Franţa şi Anglia către Puterile Centrale. Este vorba de intrarea noastră în alianţa secretă cu Germania, Austro-Ungaria şi Italia – momentul schimbării axei de interes geopolitic al României”, după cum se arată într-un studiu publicat de www.mihai-eminescu.ro.
Pentru că ziua de 28 iunie are o semnificaţie deosebită pentru ziariştii români, fiind ultima zi la ”Timpul” a jurnalistului Mihai Eminescu, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România a propus Parlamentului declararea la această dată a „Zilei Naţionale a Ziaristului Român”. Ziariştii români au fost condamnaţi de regimul comunist totalitarist la grei şi nemeritaţi ani de temniţă, alţii la moarte, pentru delict de opinie şi pentru hotărârea lor neclintită de a se pune în slujba onoarei şi dreptăţii, argumentează UZPR, considerând că Mihai Eminescu a fost, şi el, un deţinut politic, internat forţat pe 28 iunie 1883, printr-o practică preluată apoi de regimurile bolşevice şi folosită la greu pentru a închide vocile critice, anticomuniste.
În întărirea acestei propuneri se oferă şi ultimul editorial scris de Eminescu la „Timpul”, chiar înainte de arestarea sa, în care acesta milita vibrant pentru rolul presei şi libertatea ei, articol pe care îl reproducem ca atare, în amintirea acelei zile dar şi pentru rezonanţa pe care o are chiar în zilele noastre:
Ultimul editorial al lui Eminescu din ziarul Timpul:

„Victoria în alegeri, îngenunchierea naţiunii înaintea puterii uzurpatoare, deşteaptă şi apetituri tiranice, printre care pretenţiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat şi aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.
E logic într-adevăr ca, după un câştig, să se urmărească un altul, şi în fine tot, spre deplina satisfacţiune a acaparatorului.
Regimul dobândise darea din mâna şi chiar din picioare a celor ce poartă numele de mandatari ai naţiunii; astfel dispune el la discreţiune de toată puterea în stat, făcând ori şi ce vrea, fără a fi controlat, şi nu se gândeşte decât la mijlocul de a se întări în această situaţie de desfătare şi răsfăţ.
Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, şi aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.
Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentaţiile ei continue, îi face negreşit efectul unei hârâitoare din Braşov care, prin scârţâitul ei strident, dă crispaţiuni nervoase. Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fără-de-legilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută.
Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, aşa şi contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.
Ei, bine, care ar fi fost acelea?
Dacă, întru abaterea conştiintei alegătorilor, s-a dovedit cele mai eficace arme: corupţiunea, frauda, ameninţarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opoziţiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bună-seamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opoziţiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.
Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp şi pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care, ei înşişi, urmăresc un folos direct, nepătrunşi fiind de datoria de cetăţean şi de sântenia votului ce li s-a încredinţat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârşit în luptă şi îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiş.
Contra presei şi jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzaţiune specială contra neregularităţilor de la zisul credit; după ce că, în acest proces de presă, a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, juraţii, şi l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente şi recompensând pe magistraţii care au avut lipsa de scrupul pentru justiţie şi s-au supus trebuinţei regimului; acum a mers cu iuţeală pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L’Indépendence roumaine, pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.
În cazul de faţă guvernul, care este evident că a voit să lovească în existenţa jurnalului L’Indépendence roumaine, s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, şi care priveşte petrecerea străinilor în ţară.
Dacă vom ţine socoteala de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispoziţiunea de expulsare luată în privinţa d-lui Galli, pentru că, într-adevăr, ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra împaratului Alexandru II şi în spiritul de a combate şi a depărta de ţara noastră acele parazite care îşi caută existenţa din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi, pe nihilişti mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L’Indépendence roumaine era aici un muncitor liniştit, stabilit de mai mult timp în ţară şi exercitând în asociaţie cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.
Când însa ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L’Indépendence roumaine a fost încurajat şi susţinut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în ţara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea şi mai bine cât de necuviincioasă este dispoziţunea de expulsare de acum.
Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat şi încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echităţii care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.
Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în ţară, şi atunci înţelegem raţiunea unei dispoziţiuni de expulsare când şi-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat o dată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i se tolera să facă şi politică de opoziţiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obligă la toleranţa lui în urmă.
Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.
Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că, oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi pe cea deja câştigată, în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa.”
(TIMPUL, 28/29 iunie 1883)