În 27 martie 2024, mi-a fost un timp frumos la Cluj: însorit și cald, liniștit ca un obraz destins, după o achitare: nu am fost găsit vinovat pentru trecerea timpului, pînă la 77.
Am primit mii de urări aniversare, de Acasă și din Lumea cea mare, pînă la urmă, înlocuitoare de o îmbrățișare, de o strângere de mînă, de un sărut, și îmi place să cred, sincere. Nu sunt singur și acest lucru mă trimite la masa de scris: sunt îndatorat tuturora. Singurătatea e mai cumplită ca moartea. Și mi s-a spus de cunoscători, că aceasta nu este urîciunea aceea consacrată, cu coasă letală, dimpotrivă: o dodoloață, îmbrăcată în culori vii, zgomotoasă și mereu grăbită să ia de braț pe cîte cineva, din tumultul străzii și să dispară cu persoana aceea, printr-o poartă deschisă, un pasaj subteran.
Doar două persoane mai știau, că la spectacolul NARATON-ACUSTICON, cînd cu lansarea bibliei laice a Radioului clujean,apărută la Editura Școala Ardeleană,într-un birou aveam aparatul portabil de oxigen, iar în sală, în întunericul complice, un prieten mult mai tînăr, cardiolog și paznic al meu.
Nu puteam să trec cu 77-le meu, pe lîngă 70-ul Studioului de Radio Cluj. Acolo sunt cei mai importanți ani ai vieții noastre de pînă acum, dragi Seniori din " Hertziana".
