Curios despre ce se mai întâmplă în lume, m-am oprit asupra unui festival di Peru: „Takana-Kuy” un festival unic, plin de culoare și energie, organizat anual în regiunile andine din această țară. Acest eveniment, al cărui nume înseamnă „a se bate între ei”, caombină tradițiile indigene cu influențele culturii coloniale și oferă o perspectivă fascinantă asupra modului în care comunitățile își rezolvă conflictele și își întăresc legăturile sociale

Takana-Kuy are rădăcini adânci în cultura andină și reprezintă o tradiție veche de secole. Evenimentul are loc în perioada Crăciunului, în jurul datei de 25 decembrie, și simbolizează atât o celebrare a comunității, cât și o modalitate de a rezolva conflicte interpersonale.

Luptele ritualice sunt văzute ca un mijloc de:

   •   Reconciliere: Persoanele implicate în dispute – fie ele de natură personală, familială sau economică – își pot rezolva diferențele într-un mod direct, dar reglementat.

   •   Purificare: Se crede că violența simbolică ajută la eliberarea tensiunilor acumulate, permițând oamenilor să intre în noul an cu sufletul împăcat.

   •   Fortificare comunitară: Evenimentul consolidează legăturile dintre membrii comunității prin participare colectivă și respectarea regulilor tradiționale.

Festivalul începe cu pregătiri elaborate. Participanții poartă costume tradiționale colorate și măști artizanale, uneori inspirate din mitologia andină sau din figuri ale istoriei coloniale. Costumele includ adesea accesorii care simbolizează animale totemice, precum condorul sau jaguarul, pentru a invoca curajul și forța.

Evenimentul începe cu muzică tradițională, dansuri și ofrande aduse spiritelor locale sau zeităților andine. Comunitatea se adună în piața principală, iar atmosfera este una festivă.

   •   Participanții, numiți contrincantes, își aleg adversarii pe baza conflictelor preexistente sau pur și simplu pentru a-și testa forța și abilitățile

   •   Luptele sunt organizate sub supravegherea unui arbitru, care asigură respectarea regulilor și limitează violența excesivă.

   •   După încheierea luptei, cei doi adversari își dau mâna, semnificând reconcilierea și respectul reciproc.

În România, politica seamănă izbitor cu festivalul peruan Takana-Kuy, dar adaptată la specificul mioritic. Pe scena publică, liderii se luptă cu vorbe grele, promisiuni imposibile și atacuri acide. În culise, însă, aceiași „adversari” își dau mâna și împart trofeele puterii. Bătălia PSD-PNL, condimentată cu ieșiri spectaculoase de la AUR sau USR, este un spectacol demn de o comedie absurdă, cu un arbitru veșnic-UDMR.

Pe scena centrală a politicii, liderii PSD și PNL, Marcel Ciolacu, Nicolae Ciucăși rezerva devenită titular-Ilie Bolojan, joacă rolurile principale. Ca în Takana-Kuy, lupta lor e spectaculoasă, dar cu reguli bine stabilite:

   •   Ciolacu: „PSD va salva țara de guvernarea incompetentă a PNL!”

   •   Ciucă/Bolojan: „PNL repară haosul lăsat de PSD!”

Spectacolul continuă cu acuzații reciproce despre pensii speciale, taxe și investiții promise. Publicul, captiv, asistă la această „luptă” în care fiecare pare să dea totul pentru a învinge. Însă, la final, în spatele ușilor închise, cei doi își strâng mâinile:

„Facem coaliție pentru binele țării!”

După gladiatorii principali, Mihai Tudose și Rareș Bogdan sunt „șmecherii de galerie”. Tudose, cu glumele lui acide, țintește mereu spre colegii liberali:

„Rareș, cu atâtea discursuri patriotice, ar trebui să-și facă muzeu!”

Rareș Bogdan răspunde, cu aplombul său caracteristic:

„Tudose, omul care critică PSD din interior, e ca un lup care se ceartă cu propria haită!”

Dar, când camerele de filmat dispar, cei doi își împart un pahar de vin și râd de „prostimea” care încă mai crede în teatrul lor.

„Arena națională” nu e lipsită de personaje pitorești. Primarul din Câmpulung, Elena Lasconi, intră în „luptă” cu președintele Klaus Iohannis, criticând pasivitatea acestuia.

   •   Lasconi: „Domnule președinte, România nu e doar Sibiu!”

   •   Iohannis:(calm)„E bine că avem inițiative locale…mai puțin gălăgioase.”Eu ce fac?

* George Simion, în stilul său zgomotos, sare să „medieze”:

„AUR va face ordine! Noi suntem singurii care luptăm pentru popor!” Jos Johanis! Dar, surprinzător, în arenă mai apare o echipă de jucători îmbrăcați în vișiniu care,deși doae nouă, reușesc să-I învingă pe cei câțiva milionari. Aici, lipsește finalul, fiindcă echipele nu se mai îmbrățișează.

Takana-Kuy-ul politic din România este un spectacol bine regizat. Luptele sunt doar de fațadă, iar adevărata „acțiune” are loc în culise. Publicul asistă la dueluri verbale, promisiuni mărețe și acuzații vehemente, dar finalul este mereu același: o alianță tacită pentru „binele comun” – sau, mai degrabă, pentru interesele personale.

În acest context, poate că România ar trebui să-și recunoască tradiția proprie și să oficializeze un „festival politic” anual. Poate ar fi mai cinstit să vedem luptele pentru ce sunt cu adevărat: un circ organizat, cu aplauze garantate și fără învinși reali – doar un popor spectator, care încă mai speră la o schimbare.

 

Dorel Cosma