E o dimineață obișnuită. Mă trezesc și mă grăbesc spre duș, bărbierit.  Apoi, urgent-costum, cravată și mă îndrept spre muncă. Nu-l mai sun pe șofer că și așa am venit târziu cu o seară în urmă. Pornesc mașina și privind la ceas, sun la birou anunțând secretara că ajung mai târziu, având de rezolvat unele probleme. O rog să transmită să mă sune urgent Dorina și Suzi sau Iulia, spre a le comunica câteva probleme de avut în vedere pentru această zi. Deși, de obicei mă sunau imediat, trece mai bine de o jumătate de oră și nu mă caută. Între timp ajung la Primărie. De la poartă sunt întâmpinat cu zâmbete de parcă nu ne-am fi văzut de câțiva ani. Mă îndrept spre biroul primarului Ovidiu Crețu. Aveam de definitivat probleme legate de Festivalul „Nunta Zamfirei” și „Zilele Bistriței”. Ovidiu era un primar foarte bine organizat și îi plăcea ca atunci când îi prezinți o problemă să fii la fel. Adică totul stabilit și cu lux de amănunte. Eram prieteni, dar tocmai din acest motiv nu-mi permiteam să mă prezint cu lecția neînvățată. Îi simțeam prietenia și mă străduiam să fiu pe măsura exigențelor sale. Dincolo de latura inginerească era și un om cu o largă deschidere culturală. Îi plăceau dansul, muzica, teatrul. Fost dansator în anii de studenție, nimeni nu-l putea duce cu preșul în sfera folclorică. Muzica cultă, teatrul, expozițiile se numărau mereu printre momentele de relaxare și prețuire ale primarului Ovidiu Crețu. Îmi plăcea modul în care conducea ședințele Comitetului Director-un comitet pe care chiar el l-a înființat și care ne întrunea, în fiecare zi de luni, pe toți directorii din sistemul Primăriei Bistrița. A fost un mod excelent de a ne cunoaște între noi, de a colabora și de a aborda problemele municipiului împreună. Era și un mod de analiză și de programare a tuturor activităților astfel că, fiecare serviciu din primărie era informat asupra problemelor importante din acea săptămână.

         S-a simțit puternic amprenta lui Ovidiu asupra Bistriței. Stilul organizatoric și implicarea în toate ramurile au făcut ca Bistrița să înflorească. Firesc, nu era pe placul opozanților, care mereu găseau câte o virgulă lipsă, dar, evident, doar datorită culorii de partid. În spatele opoziției deschise, recunoșteau și ei, de multe ori, puterea de muncă și dăruirea cu care se caracteriza Ovidiu. Nu uitau să adauge și încăpățânarea, care-i deranja foarte mult. Dar oare cum ar fi putut ridica acest oraș dacă nu ar fi fost stăpân pe ideile și pozițiile lui? Chiar și cei din propriul partid mai mârâiau când se prezentau nepregătiți, cu lipsă de idei ca apoi să-și recunoască înfrângerea.

         Așadar, echipat cu cele necesare, mă îndrept spre biroul lui Ovidiu Crețu. Secretara, Neli, mă primește mereu cu aceeași amabilitate și cu un zâmbet deschis pe care l-am sesizat și la intrarea în primărie. Văd ușa biroului deschisă și biroul gol. Lipsesc mulțimea de acte de pe masa de lucru și distincțiile care acopereau pereții. Mă gândesc că a plecat de dimineață să vadă lucrările din oraș. Nu mai pierd timpul și mă retrag. „Sunați-l”, îmi strigă secretara-„se va bucura!” Așa voi face.

        Mă gândesc să mă opresc pentru câteva clipe la viceprimarul George Avram. George este un prieten adevărat și de fiecare dată are grijă să mă aștepte cu o cafea bună. Este un om devotat și viața l-a învățat să priceapă multe din sfera unui municipiu. A fost mereu aproape de Ovidiu și sunt convins că a și învățat multe din experiența primarului. Nu întâmplător atunci când primarul este în delegație sau în concediu, George îi ține locul. Fost sportiv de performanță, se impune în fața celor care-l ascultă și, sesizând că în viața de azi experiența trebuie îmbinată cu școala, nu a neglijat aceste aspecte. Astfel că acum, la deplină maturitate a devenit un viceprimar util urbei în care trăim. Mă bucur să mai dezbat problemele cu George și mă îndrept spre biroul lui. Nu-l găsesc. Mă gândesc că a plecat împreună cu Ovidiu. Sunt multe problemele unui oraș ca Bistrița. În fața primăriei, mă gândesc ce mai am de rezolvat înainte de a ajunge la birou. Dorina, Suzi, Iulia, nu au mai sunat. Lipsesc și ele din scanerul zilei. Mă urc la volan și mă îndrept spre Liceul „Liviu Rebreanu”. Trebuie să-l găsesc pe prietenul meu Costică Rus-directorul acestui prestigios Colegiu Național. Costică este un prieten vechi. Am început împreună activitatea la acest liceu. Eram tineri profesori și ne întrebam  dacă oare vom ajunge o zi în care să intrăm și noi la Inspectoratul Școlar și să nu fie nevoie să așteptăm, să întâlnim acolo prieteni, colegi de generație ? Și uite că timpul a trecut și valorosul profesor de fizică, Tică Rus este acum directorul Colegiului. Nu cred că am mai văzut dascăli atât de pasionați de această meserie și în special de specialitatea lui-fizica. În întâlnirile noastre ne copleșea cu importanța acestui obiect de studiu. Nimic nu rezista în fața fizicii. Avea și darul de a povesti și cu un șarm special, chiar și ironia era bine primită. Prietenia noastră este de cursă lungă. E adevărat că nu ne mai vedem așa des, dar anii aceia de început, când împărțeam, într-o cameră de bloc, o ceapă la trei familii și când, deasupra istoriei lui Ani Moldovan  sau a literaturii mele „trona” fizica lui Tică-nu se pot uita. Ne amintim de multe ori acele clipe, dar devin doar clipe fiindcă fiecare, aglomerat cu responsabilitățile lui ne grăbim să alergăm pe culoarul vieții. Directoratul și funcția politică de consilier municipal au demonstrat și valențele organizatorice și administrative posedate de Tică. Era foarte mândru de liceul lui și îi plăcea să o spună încadrând mereu fizica în prim plan. Autor de manuale, cărți, simpozioane și un bun orator, sub bagheta lui Colegiul Rebreanu din Bistrița a cunoscut una din cele mai înfloritoare perioade din existența sa. Încerc să-l găsesc. Nu este la birou. O fi la ore sau poate plecat la o sesiune de fizică, olimpiadă sau redactare manual, sau caută sprijin în renovarea întregului complex Rebreanu? Trebuie totuși să vorbesc cu cineva de la Învățământ. Avem în pregătire acțiuni împreună cu elevii și dascălii din județ. Mă hotărăsc să fug la Inspectoratul Școlar Județean să stabilesc aceste activități apropiate. Inspectorul general școlar-Vasile Negrușer este fostul meu coleg, profesor de matematică la „Rebreanu”. Foarte apropiat de elevi și un bun coleg, a devenit inspector școlar general propunându-și revigorarea învățământului din BN. Atent la aspectele din jur, s-a preocupat și de lucrurile administrative spre a oferi un loc de muncă plăcut tuturor profesorilor. Nu-l găsesc nici pe Vasile și atunci mă gândesc să rezolv problema cu sprijinul armatei. Mă opresc la Unitatea Militară și-i caut pe coloneii Ioan Berdilă și  Mircea Gologan. De la poartă mi se spune că domnii GENERALI sunt plecați la București. Îmi mai rămâne o șansă. Mă duc la prefectură, poate îl prind pe prefectul Ioan Țintean. Oricum voiam să-l întâlnesc. Zilele precedente am avut la un consiliu local o atitudine mai nervoasă, legată de bugetul Casei de Cultură. Cu stilul său elegant și mereu împăciuitor, prefectul Ioan Țintean știa să calmeze lucrurile. S-a dovedit de-a lungul timpului că a fost mereu un om echilibrat, iar experiența de viață l-a făcut să fie mereu apreciat de cei din jurul său, indiferent de culoarea politică. Avea prestanță în ținută, în exprimare. Se purta ca un adevărat prefect. Nu-l găsesc nici pe prefectul Ioan Țintean. E clar, azi mi-au mers toate pe dos. Plec spre biroul meu. În drum, trec pe strada 1 Decembrie, prin fața casei mele. Deodată aud glasul soției mele-Lena:

         -Bună dimineața, dragul meu! Cafeluța este gata, hai pe terasă!

         Mă trezesc și mă cobor din pat puțin buimăcit. Este o zi minunată de primăvară. Razele soarelui ajung până în cafeluța noastră. Telefonul nu lipsește de lângă noi. Lena sună în Germania. Nepoții Mario și Lucas sunt deja la grădiniță. Iulia și Marius lucrează de acasă. Sunt bine. Al doilea telefon zboară spre Arad. Mama Sana este deja în grădină. Este bine, sănătoasă. Ridic și eu telefonul și vorbesc cu Doris. Este la muncă. Fiecare la „serviciul”lui: Nectaria la grădi, Ianis la școală, Mihai la firmă. Sun la Arad. Dorian este deja la repetiții, Aian la școală, Maura la teatru. Gata! Toată familia este bine. Pe mama nu mai am cum să o sun. Ne-a părăsit în urmă cu un an dar, tot îmi mai vine să-i formez numărul.

      Trecem la lectura evenimentelor locale și naționale. Ne amuzăm de diverse imagini pe fb. Vedem marea. Lena sună la Seni, la Timișoara. „Haideți, măi fraților,-zice Seni-aici la Timișoara, noi deja facem baie în piscină”. A mai încolțit o dată sămânța Timișoara. O sun pe Dorina  și eram gata să o întreb de ce nu m-a sunat. Mă opresc când îmi spune: „Ce să facem? Ca pensionarii, prin casă”.

         Îmi afund gândurile în razele soarelui ce străpungeau cafeaua. Lena mă întreabă:

             -Ce faci azi ? Pleci undeva ?

             -Nu, nu plec. E prea târziu. Nu mai găsesc pe nimeni.

             - Cum să fie târziu, este 10 dimineața.

             -Câteodată și ora 10 dimineața e târzie…