Martie...din nou. Din nou primăvară, după iarna ce ne-a amorțit simțurile. Se scurg anotimpurile vieții noastre precum nisipul din clepsidră. E iarăși dimineață și iarăși seară....E iarăși luni și iarăși duminică...Ne trezim că timpul trece, ba, fuge, iar noi uităm să trăim. Mai știm cum miroase un ghiocel? Mai știm cum arată prima rază de soare în zori? Ne hrănim doar din alergătura nebună după cele ale trupului, privim doar în jos, iar când ne ridicăm privirea, amețim de atâta înalt. Viața e în noi, dar noi suntem aproape morți sufletește. Ne trezim la un moment dat că, deși avem din plin, nu avem nimic; că deși suntem atotștiutori, știm că nu știm nimic; că nu mai putem opri nimic, totul se duce mult prea repede sub privirile noastre, și vara, și toamna, și iarna, și încă o primăvară...Și tot nu am renăscut odată cu ea.

            Cum pot să te opresc, clipă? Aș vrea să-mi înfig mâinile în tine și să te opresc...să te țin strâns lângă mine, să te fac veșnicie. Vreau să te storc de frumusețe și savoare, să-mi hrănesc sufletul însetat cu tine.

            Doare că timpul și zădărnicia vieții ne răpesc clipele ce ne sunt dragi, doare că ne lasă pradă vremelniciei. Doar sufletul păstrează fărâma de veșnicie. Ne pierdem zi de zi în cotidian și în efemer. Obosim...Tragem adânc aer în piept și mai facem un pas înainte. Spre ce? Când pașii ne sunt prea grei, zâmbim clipei ce ne înaripează. Nici nu mai știm de-a fost vis ori aievea, știm că sufletul a prins pentru un moment culoare și a înmugurit.

            Când știm că suntem fericiți? Când suflet și trup cântă la unison. Când inima vibrează precum corzile unei viori. Ne temem să nu se rupă vreo coardă sau să nu mai știm s-o acordăm.

Mirela Rus

 

 

OPREȘTE-NE, DOAMNE!

                                           Mirela Rus

 

Doamne, oprește-ne!

Oprește-ne din nepăsare,

Oprește-ne din graba de a prinde ziua de mâine,

Oprește-ne, să o vedem pe cea de azi!

Pune opreliști fricilor noastre,

Desprinde vălul de ceață ce ne întunecă ochii,

Încât nu Te mai vedem, ori Te zărim prea sus.

Ridică-ne pleoapele căzute, să putem privi înainte,

Să putem păși în Lumină;

Să rupem gratiile ce ne zăvorăsc.

Eliberează-ne, Doamne, de sub lacătul firii căzute,

Întinde Mâna Ta spre sufletul nostru,

Putere ne dă s-o-ntindem pe-a noastră

Spre Tine; și ia-ne în brațe și nu ne lăsa, Chiar de ne vom zbate.

Copii pribegi Îți suntem, dar Îți suntem copii!

Oprește-ne din fuga pe ocolite căi, aride și pustii.

Întoarce-ne acasă, la Tine e Iubirea,

Și pacea, mângâierea, nădejdea, veșnicia.