În publicistică, „opinia”, ca text, avea rostul ei. Aceasta pe vremea când numărul textelor nu era așa mare. Și se întâmpla de câțiva ani, relativ recent. Cum lucrurile se precipită, opiniile, recunoscute după argumente, construcția materialului, contradicții și puncte de vedere, se îndepărtează, încet- încet, făcând loc meditațiilor, studiilor de specialitate, revoltelor, precizărilor, activităților pro- domo. Pe scurt, opiniile lungi devin plictisitoare, necitite. Câteodată, cititorul se limitează doar la titlu ( mare artă în a-l găsi pe cel potrivit !... ) și trece ( dă ) mai departe. De aceea, vă propun patru gânduri în rândurile ce urmează.

1. Am rămas în primăvară

Am avut sentimentul acesta zilele trecute, când m-am gândit la trecerea vremii, verii, și la aflarea imediat (ă) în pragul toamnei. Și, atunci, am realizat că am rămas, de fapt, în primăvară. În acel martie, în care am fost băgați în casă și conduși de la televizor. Teama de virus și de boală, moartea ce venea ( vine ) pe toate canalele, toate acestea ne-au îndepărtat de anotimpuri, de natură, de viață. Astfel încât, spre revenire, ar trebui să ne întoarcem și să trăim încă o dată restul de primăvară, de vară, așa cum eram obișnuiți. Nimeni nu poate da timpul înapoi. Primăvara care a fost seamănă cu cea din poezie/ cântec ”Au plecat ( feciorii ) în altă țară/ Și se-ntorc la primăvară”, unde ”la primăvară” are sens și de ”la sfântul așteaptă”. E un timp, pe care l-am ocolit și ce mai putem face, cred, ar fi o căutare ( o altă căutare ) a timpului pierdut. Fiecare pe unde știe.

2. Unde sunt coșurile de gunoi de altădată
Idealul de civilizație, de educație, de bune-maniere, de bună- creștere, sălășluiește, cred, în fiecare dintre noi. Că nu reușim să fim, că nu ne „iese” de fiecare dată, e partea a doua. Mergem pe stradă ( nu contează în ce oraș, orașul de față se exclude, la fel cum e cu persoanele de față se exclud; discuția e generală ), cu o hârtiuță în mână, de la vreun ambalaj, de la vreo ciocolată, înghețată, de la un bilet de călătorie și, pur și simplu, nu apare niciun coș de gunoi. Ceea ce irită, enervează, mototolind cu degetele un obiect de care vrei să scapi cât mai repede. Și, atunci, chiar te gândești la vechile coșuri, pe care scria ”primăria”, sau la cele colorate, cu roșu, galben și albastru. Numai să fie. Eu le-aș așeza unul lângă altul. Strada coșurilor de gunoi. Așa, ostentativ. Și dacă ar dispărea sau ar fi mizeria aruncată pe lângă ele, în ziua următoare, aș aduce încă un rând, paralel, încât ar fi imposibil să nu fie văzute. Și înțelese.

3. ”Merg la mare” e mai folosit decât ”vin de la mare”

În destinațiile de vacanță, estivale, mai ales, marea
ocupă un loc privilegiat. Aceasta a devenit obsesia oamenilor, frumoasă, dorită, așteptată. Și, mai mult decât împlinirea visului, realizarea lui, starea de așteptare ține loc de ... relaxare. Mai ales acum, cu pandemia, dilema ”să merg la mare, să nu merg la mare” se macină la multe mori. Oamenii se laudă cu marea. Cei mai mulți o rostesc așa, ca pe-o probă de exclamare. După ce ajung acolo, văd ei ce-i așteaptă. Cert este că după ce se întorc, puțini mai vorbesc despre cum a fost. Și, în puține cuvinte. Din cauza oboselii. Marea obosește. Dar, întoarcerea la marea unde au fost nu mai prezintă același interes, cel puțin din punctul de vedere al comunicării, precum era plecarea la mare.

4. O lume de măști
Până de puțin timp, când ne refeream la această lume, ne gândeam la teatru, la carnaval, în sens propriu, iar în sens figurat, la o zonă falsă, ipocrită, acoperită, nesinceră, care una spune și alta gândește. Ajungând să nu mai circulăm fără mască ( ce vor înțelege din această formulare generațiile viitoare?... ), lumea de măști a coborât în stradă, face parte din noi. Masca a devenit o obsesie. Grija de-a nu o uita, de-a o purta este încă un factor de stress. Și când ne vom obișnui ( dacă admitem că totul e cum te obișnuiești ), va fi greu să nu o mai purtăm. Ce cred copiii care abia deschid ochii despre lumea din jurul lor? Prima percepție, prima impresie, devenită amintire peste ani? Cum ne văd ei pe noi? Ce gândesc despre oamenii aceștia cu măști? Vom ști să le ( mai ) dăm încredere? S-ar putea să nu ne mai creadă.

5. Semnele limbii române
Dacă m-ar întreba cineva ce competențe ar trebui pentru o funcție publică, aș spune imediat, fără să mă gândesc prea mult, în primul rând, competențe de limba română, cu examen, cu evaluare. În felul acesta, dispar rubrici, emisiuni chiar, comentarii, ironii... Limba română nu e ușoară. N-am auzit prin alte părți răutăți la adresa folosirii limbii engleze, a limbii franceze. Nu sunt aceste limbi lipsite de dificultăți, dar, pentru cei ce le folosesc, reprezintă un mijloc de comunicare, asumat, pe care îl stăpânesc, astfel încât să nu se facă de râs. Nu mică mi-a fost surprinderea să aud, din partea unei voci autorizate, oarecum, o editură, care, prin intermediul unui lector de carte, făcea observații la aerisirea textului prin renunțare la semne de întrebare, de exclamare, la puncte... Motivația? Ar fi prea multe, aglomerează textul... Cum să mai faci trimitere la teorii precum cea a funcției limbajului, la relația dintre „langue et parole”, dezvăluită în toată frumusețea ei de către lingvistul Ferdinand de Saussure? Dacă ce era interzis ( folosirea excesivă a tabletelor, telefoanelor, internetului ) a devenit obligatoriu ( în școala on-line ), ne putem aștepta și la o lege care să nu mai conțină pe tastatură virgule, puncte, semne de întrebare, de exclamare... La o altă lege care să ne facă să uităm de pleonasm, dezacorduri, greșeli...

Textele fiind scurte, un fel de „cinci în unu”, menirea lor este să atragă atenția asupra unor aspecte din preajmă. În variantă subiectivă, desigur. Îndemnul este să nu vă opriți la titlu/ subtitlu. Lectuă plăcută!

ELENA M. CÎMPAN