Sunt dascăl, iubesc ceea ce fac, dar urasc umilința, indiferența față de tot ceea ce înseamnă educație, față de ceea ce înseamnă cel de la catedra, adica omul dispus sa jertfeasca tot din dragoste pentru copii si pentru viitorul om de maine. Anul trecut, incidenta 3 la mie:incarantinare, on line si toate celelalte. Acum, 8, 10, 15 la mie incidența celor bolnavi de acest virus ucigas, și, ce sa vezi: mergem la scoala, dar nu ca sa facem oameni din copiii nostri, ci ca sa dam bir morții. O clasa, 2 vin din carantina, altele pleaca in on line, 2, 3 copii se intorc, fizic, la scoala, alti 3, 4 asista de acasă la lecții... Copiii vin si pleaca, dupa cum circula virusul, noi trebuie sa ramanem.... Pana cand? Pana cand tot câte unul dintre noi, eroice cadre didactice, ajung cadavre didactice... Cui ii pasa?! Si atunci, DEGEABA se aprind sute de candele in fata scolilor unde ne-am adus jertfa, degeaba cortegiul funerar colinda tot orașul si presa si oamenii fac din asta un spectacol, DEGEABA! Prețuiți omul cat respira si e în fața voastră! Se așteaptă oare sa ne injumatatim sau sa picam precum muștele, rapuse de oboseala, extenuare fizica si psihica?