Adrian Păunescu s-a născut la data de 20 iulie 1943, în Copăceni, raionul Sîngerei, Moldova. A fost poet, scriitor, publicist, critic literar, eseist, director de reviste, traducător și om politic. Cunoscut în special ca poet, a debutat în 1960 și a fost unul dintre cei mai prolifici autori români ai vremii. Se remarcă în mod deosebit ca organizator al Cenaclului „Flacăra”, întrunire cultural-muzicală desfășurată în orașele mari ale României, în cadrul căreia au debutat nume mari ale scenei românești.

            Activitatea publicistică și-o începe odată cu intrarea la conducerea revistei „Flacăra”, de unde este destituit deoarece devenise incomod. Autorul devine cunoscut și pentru criticile aduse puterii, ilustrativă în acest sens fiind poezia „Analfabeții”. Nici după căderea comunismului nu i se permite întoarcerea la conducerea revistei, astfel fondează, în 1990, revista „Totuși iubirea”.

            Adrian Păunescu are peste cincizeci de cărți, majoritatea fiind volume de poezii. Oprindu-ne la tematica acestora, poezia pentru părinți este de o profunzime și de o înălțime artistică covârșitoare. „Rugă pentru părinți” sau „Repetabila povară” evocă într-un mod sfâșietor drama omului, ca „părinte de fii”, „pe pământul de cruci”, dar și șansa ca, prin părinții  care „ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,” să avem un trecut.

            Cutremurătoare este și poezia despre țară, unele versuri fiind atât de actuale, încât s-ar părea că poetul privește totul dintr-o stea și șoptește stihuri fie pentru a ne trezi din nepăsare, fie pentru a certa pe cei care „trădând pe Basarabi, pe Brâncoveanu / Ați încercat să stingeți acest neam”. În „Rugă pentru România”, poetul deplânge soarta bietei sale țări, „condamnată”, „răstignită și funerară”, „spațiul mioritic” în care „oița nu mai trăiește” și „ciobanul a emigrat între stele”și înalță o rugăciune către Dumnezeu pentru „învierea” ei.

            Răvășitoare este și poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu. Iubirea este, pentru poet, un parcurs de la „- ” infinit, la „+” infinit, e o simbioză între viață și moarte, între dreptate și nedreptate, este „lumină și întuneric”. În poemul „Totuși, iubirea”, poetul își mărturisește iubirea, curajul și temerile. „Dă lumii de știre” că există și iubirea, și jumătatea în iubire, dar și moartea. Dragostea și persoana iubită fac posibilă accederea de la pământ la cer: „Genunchii mi-i plec pe podele / Cu capul mă sprijin de cer.”

            Din preaplinul potir al zicerilor marelui poet Adrian Păunescu, cel care a definit o generație cu cenaclul „Flacăra” și cu versurile sale, am ales mici fărâme pentru a ne aminti de un suflet care ar fi împlinit pe 20 iulie, 78 de ani și care, prin activitatea sa scriitoricească, cultural-artistică, a exercitat o indiscutabilă atracție asupra tineretului, și nu numai, și a vieții publice din România.

 

            Cu tine

                Adrian Păunescu

 

Cu tine viaţa mea se luminează,
Cu tine hotărăsc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiază
Şi mă sfârşesc în fiecare zi.

Cu tine e-mpăcare şi e luptă,
Cu tine este tot şi e nimic,
Cu tine-mi înfloreşte lancea ruptă,
Cu tine sunt şi mare, sunt şi mic.

Cu tine totu-i parcă unt pe pâine,
Cu tine bradu-i brad, şi nu sicriu,
Cu tine astăzi mi se face mâine.
Cu tine mor pentru a fi mai viu.

Cu tine poezia mea există,
Cu tine chem zăpezi şi-alung zăpezi,
Cu tine nici tristeţea nu e tristă,
Cu tine eu te văd când nu mă vezi.

Cu tine sunt nedrept şi sunt dreptate,
Cu tine sunt gelos şi sunt gheţar,
Cu tine-ncep şi se termină toate,
Cu tine într-un schit apar - dispar.

Cu tine e lumină şi-ntuneric,
Cu tine zac să mă-nsănătoşesc,
Cu tine cubul redevine sferic,
Cu tine ce-i drăcesc, e îngeresc.

Cu tine e mai rău şi e mai bine,
Cu tine reîncepe viaţa mea,
Cu tine e mai greu ca fară tine,
Dar fără tine nu s-ar mai putea.

 

 

                                                                     Prof. Mirela Rus