„Credința-n zilele de-apoi /E singura tărie-n noi.” (George Coșbuc, Moartea lui Fulger”
VIAȚĂ și MOARTE! Două concepte care par a se afla la poluri opuse. Asta înțelegem, în mod normal, fără a pătrunde în profunzimea sensului acestora. Viață primim în dar de la Dumnezeu, prin intermediul și dragostea părinților noștri. Moartea, și moartea o primim ca dar? Ni se pare un paradox acest lucru, și totuși, Sfinții Părinți consideră moartea ca pe un dar.
Pas cu pas, se poate explica această concepție și această realitate. Pierzând o ființă dragă, ne vine extrem de greu sau chiar imposibil să acceptăm pierderea. Și este firesc, căci Hristos Însuși a plâns la mormântul prietenului său, Lazăr. Durerea este previzibilă, face parte din noi și din viața ce ni s-a dat. Însă, mergând pe drumul Golgotei, pe lângă trupul neînsuflețit al celui care pleacă spre veșnicie, apoi lăsându-te îmbrățișat de sufletul acestuia, ajungi să percepi moartea ca pe un câștig. Și asta, pentru că este singura cale către Împărăția lui Dumnezeu. Câștigul este în primul rând al celui care a adormit în Domnul. Și spunem că a adormit, deoarece moartea nu este o dispariție, o anulare a existenței, ci o trecere, o transformare a vieții.
Însă nu ajunge să murim, ca să dobândim veșnicia. Este nevoie ca sufletul să-l dorească cu adevărat pe Dumnezeu încă din viața pământească, să se străduiască, cu iubire, să-L primească pe Dumnezeu înlăuntrul său. Privind la jertfa de pe Cruce și la felul în care Mântuitorul a făcut față morții, vom încerca să înțelegem de ce viața și moartea nu sunt inseparabile, nu sunt două concepte opuse, ci moartea aduce nădejdea în viața veșnică, în Înviere. Drumul nu este deloc ușor, este plin de povârnișuri, este durere, este „căutare de negăsire”, dar, parcurgerea lui cu smerenie, cu asumare, cu nădejde și cu dragoste, ne va apropia de lumină.
Este atât de necesar, în același timp, a ne aminti în fiecare zi că va veni momentul în care vom pleca din această lume, de a face din moarte o realitate zilnică. Și asta fiindcă, citând din vorbele unui bun părinte, „murim în fiecare zi câte puțin, fie că ne place, fie că nu.” Asta nu înseamnă că vom privi viața într-un fel morbid sau pesimist, ci proiectând permanent viața noastră de aici în Împărăția Lui, văzând care este adevărata realitate a vieții noastre, adică cea de dincolo, iar la această realitate ajungem doar murind.
Dumnezeu ne așază într-un anumit loc pentru motivele pe care doar El lecunoaște, și unde se face mântuirea noastră. Pentru o scurtă vreme, timp de 9 luni, suntem în pântecele maicii noastre. Murim apoi vieții din pântecele măicuței pentru a ne naște întru și pentru această viață, care se numește existență. Așadar, drumul și devenirea noastră întru ființă, este moarte. Monahul Rafail Noica spunea că Domnul ne învață să tăiem cordonul ombilical cu lumea prin despărțirea de ea, și atunci moartea nu mai este nicicum tragedie, ci, precum se zice în slujba de Rusalii, „mutare de la cele mai dureroase la cele mai bune și la viață și la împlinire.”
„Mor în fiecare zi!” spune Sfântul Apostol Pavel. Iar T.S. Eliot întărește: „Vremea morții e în fiecare clipă.” Iar dacă pentru cel care pleacă, fizic, dintre noi, începe drumul înspre veșnicie, este evident că nu este moartea lui, ci moartea noastră, a celor care rămânem. Orice existență umană este o îmbinare de viață și moarte, de moarte și înviere, „ca fiind pe pragul morții, deși iată să trăim.” (II Corinteni 6,9) Fiecare seară sau noapte ne aduce pregustarea morții, de fiecare dată când adormim. Iar dimineața, la trezire, ne simțim de parcă am fi zidiți din nou. Dacă adormim liniștiți, fără teamă, cu gândul că dimineața vom vedea din nou lumina zilei sau răsăritul soarelui, de ce să nu avem încredere și în ultima adormire?! Să avem nădejdea că ne vom trezi, făpturi noi, în veșnicie.
Murim fiindcă trăim într-o lume căzută, zdrobită, nebună. Și, deși tragică, moartea este o binecuvântare. Dumnezeu ne-a oferit o scăpare din această captivitate a unui cerc vicios al urâtului și al păcatului în care ne tot învârtim, desfăcând unirea dintre trup și suflet, ca mai apoi să le reunească și să le aducă la plenitudinea vieții.
Unde putem trece de prăpastia morții pentru a ne întâlni cu dragii noștri? În jurul jertfelnicului lui Dumnezeu. Există doar un singur Dumnezeu și suntem uniți în El. Doar că, o vreme, nu o să ne mai putem vedea cu ochii trupești, ci doar cu cei ai sufletului. Întâlnirea viitoare ne va aduce adevărata bucurie, care nu ni se va mai lua. Chiar dacă au trecut „într-o altă încăpere”, iubirea duhovniceasă nu va putea fi oprită de nicio separare.
Prof. Mirela Rus