Nu întâmplător cred, Ziua Învățătorului, a dascălului, sărbătorită pe 5 iunie, este în imediata apropiere a zilei de 1 Iunie, Ziua copilului. Sunt la fel de importante și una fără alta nu are împlinire. Sfântul Ioan Gură de Aur vedea sufletul copilului ca pe o perlă în mâna părinților. Se spune că perlele scoase imediat din mare, sunt ca apa. Dar dacă sunt modelate cu pricepere de către un pescar iscusit, iau forma pe care o dorește. Însă, dacă se întăresc, nu mai poate căpăta aspectul dorit. La fel e și cu suflețelul copilului: părintele îi va întipări de mic lecții pline de duh și înțelepciune, astfel ca nimeni să nu le poată șterge. Părintele are un partener de excepție în acest proces de „modelare”, și anume, dascălul.
A fi dascăl înseamnă a-ți asuma o menire sfântă, aș putea să spun că înseamnă a îndrăzni să urmezi oarecum misiunea Mântuitorului. Precum El a luat asupra Sa povara păcatelor noastre, asumându-și crucea, dascălul ia asupra sa povara de a fi precum un părinte pentru odraslele pe care le „păstorește”, menirea de a dărui și de a se dărui pe sine pentru a forma omul de mâine din copilașul, apoi din tânărul care îi este încredințat. Dincolo de dezideratul societății, dincolo de obstacole, suspiciuni, dascălul născut pentru această misiune devine biruitor prin elevii săi. Este și el om, mintea sa scrutează depărtările, tălpile sale ating pământul, iar sufletul său își trage seva din părinți, din bunici și din străbuni. Profesorul, învățătorul, este acela care caută neîncetat, iar când găsește răspunsul căutărilor sale, nu se mulțumește cu atât; el deschide mereu drumuri, seamănă dragoste și înțelepciune, risipindu-se în fiecare dintre elevii care-i trece prin mână.
Dascălii sunt aceia care „ară” și „desțelenesc” ogorul cunoașterii, aruncă sămânța pe acest ogor, sunt aceia care ceartă și laudă, care iubesc și muștruluiesc cu blândețe, care mângâie și împacă. Consider că noi, dascălii, avem cea mai aleasă și mai nobilă misiune, deoarece „materia” primă pe care trebuie să o prelucrăm este „Măria Sa, copilul”, ființă neprihănită, un boboc ce se deschide luminii, este îndemnul cel mai sincer la frumusețe, la simplitate. Prin el vorbește Dumnezeu, este o frântură de cer dată omului în dar. Este începutul, este făptura ce se naște prin om, din Dumnezeu și, odată cu el, primim dragostea, bunătatea, inocența.
Atât elevul, cât și profesorul său, au acea doză de libertată atât de necesară în procesul în care ambii sunt protagoniști. Un dascăl liber este omul cu adevărat liber spiritual, sufletește, are o concepție despre lume și viață care îl face liber și care respectă libertatea celuilalt. Elevul liber este ceea ce profesorul sau învățătorul respectă în lumea lui, ceea ce lumea spirituală a sădit în el. Elevul și dascălul său sunt precum într-o piesă de teatru în care fiecare arată ce știe și descoperă ceea ce nu știau. Ambii actori ajung să se cunoască reciproc pe parcursul piesei pe care o joacă, însă cu condiția ca piesa să fie jucată bine.
Locul unde profesorul trebuie să ajungă este exact în sufletul elvului, de acolo trebuie să înceapă procesul de șlefuire. Trebuie să-i descopere intimitatea, să comunice cu această intimitate, să-i dea în permanență un suflu proaspăt, să o îmbogățească. A fi dascăl presupune a fi în același timp și mamă, și tată, frate sau soră, înseamnă a primi în brațele sale copilul, un om pur, pe care trebuie să îl pregătească pentru viață, și asta fără a-i tăia aripile și fără a-i strivi puritatea și inocența. În mijlocul copiilor săi, dascălul rămâne veșnic tânăr, chiar și când fruntea îi este brăzdată de riduri și flori albe de cireș îi apar la tâmple; el trebuie să aibă mereu puterea de a zâmbi în fața odraslelor sale, chiar și când sufletul îi plânge. De aceea a fi dascăl este o artă și este un dar de la Dumnezeu.
„Profesorul atinge eternitatea: nimeni nu poate spune unde se termină influența lui.” (Henry Adams)
prof. Mirela Rus