Intrăm în noul an cu nădejdea de mai bine, dar și cu credința vie că Dumnezeu ne ocrotește, își revarsă asupra noastră nemărginita Lui dragoste, însă așteaptă și de la noi, copiii Săi, să fim copărtași la lucrarea Sa.
La mulți ani, dragi bistrițeni, dragi români! Fie ca în anul în care am pășit să privim mai des și mai cu încredere înspre Cer, să ne uităm cu milostenie și iubire înspre aproapele nostru.
Sărbătoarea Bobotezei vine în completarea Sărbătorii Nașterii Mântuitorului, pentru a ne învăța smerenia, pentru a ne face să ne întoarcem acolo, în ieslea vitelor, unde Fecioara a născut Fiu, unde Dumnezeu S-a întrupat pentru a fi părtașul suferințelor noastre, pentru a-și asuma firea și păcatul omenesc și a ne spăla păcatele pe Crucea Răstignirii.
Smerenia este o virtute de care ne-am îndepărtat tot mai mult. Atât de mult ne idolatrizăm propriul eu, atât de legați suntem de dorințele imediate și materiale, încât nici măcar nu ne gândim, darămite să concepem înfrângerea, micșorarea sinelui, recunoașterea superiorității altuia. Ei bine, un exemplu (printre cele mai puternice și mai edificatoare) de smerenie și de deșertare de sine este cel al lui Ioan Botezătorul, care a rostit o frază răscolitoare: „Eu trebuie să mă micșorez, iar El trebuie să crească”. Acest lucru, gândind în limitele nimicniciei noastre, pare de neconceput. Însă Cel care trebuia să crească era Însuși Iisus Hristos, iar Sfântul Ioan Botezătorul pregătea calea Celui Care „vine în urma sa, Cel care este mai tare decât e,. Căruia nu-i este vrednic, plecându-se, să-i dezlege cureaua încălțămintei.” Pocăința la care îndeamnă Ioan Botezătorul este un îndemn atât de actual, permanent, și cred că ar trebui să ne vibreze atât de tare și de profund corzile sufletului la auzul acestuia, deoarece doar apropierea de Dumnezeu, doar botezul „cu Duh Sfânt și cu foc” ne va salva de golul din noi, ne va scoate din prăpastia însingurării.
Zicerea lui Ioan Botezătorul este asemenea unui giuvaier, după cum afirmă monahul de la Rohia. Ea combate mentalitatea individului care se consideră centrul cercului lumii și al universului său. Prin smerenie absolută, prin iubire desăvârșită de Hristos, prin anularea iubirii de sine și înlocuirea cu iubirea de celălalt, Ioan Botezătorul devine prietenul Mirelui Iisus Hristos, dar care, prin deșertarea de sine, parcă se vrea trecut cumva în umbră.
Privind exemplul minunat al lui Ioan Botezătorul care, prin smerenie și devotament, iese din sine, putem învăța să ne iubim semenul mai mult decât pe noi înșine. Eul poate deveni invizibil, iubirea de sine poate fi micșorată, dacă nu chiar înfrântă și înlocuită cu iubirea pentru altul, cu iubirea pentru Hristos.
Sufletul colindă prin multe unghere ale răzvrătirii, ale întunericului, pentru a da de lumină, pentru a afla odihna. Dar drumul vieții pământești este atât de sinuos, încât ajungi de multe ori, îngenuncheat, murdar, obosit....Însă prăfuit, trudit peste măsură, de multe ori străin, gol, însetat, trebuie să înaintezi… Sfântul Serafim de Sarov, care este însăși expresia iubirii, a smereniei și a bucuriei, spunea că „pacea sufletească se obține prin dureri”. La fel și smerenia; pentru a putea urca, trebuie să înveți ce e căderea.
Omul caută mereu, de când a fost sădit în această lume, pe pământ, până când pleacă în veșnicie… Liniștea cu tine însuți îți va aduce ceea ce nu găseai, îți va aduce desăvârșirea, împăcarea, dragostea. Iubirea aceea pură, divină, care nu are preț, nu cere garanții, „nu cade niciodată”. Devenim mai puternici, mai iubitori și mai iubiți de Dumnezeu atunci când lăsăm rugăciunea și căldura din inima noastră să facă aripi către celălalt, zburând către Cer, într-o tăcere grăitoare. Să ne propunem și să nădăjduim să facem din timpul nostrum vreme, vreme de ate îndrepta spre celălalt, vreme de a te ruga, vreme de a dărui și de a te dărui.
„Să veghem ca alții să se poată odihni. Să flămânzim ca alții să se sature. Să rămânem ca alții să poată merge. Să ne smerim ca alții să se poată înălța. Să murim ca alții să se poată naște.” (Traian Dorz)
Prof. Mirela Rus