„Cel mai frumos lucru pe care îl putem experimenta este misterul. Este sursa tuturor științelor și artelor.” (Albert Einstein)
Rostim adesea cuvinte atât de profunde, dar care, devenind uzuale, și-au pierdut din substanță și din semnificație. Își iau zborul de pe buzele noastre fără ca măcar să conștientizăm că le-am rostit sau să ne gândim înspre cine le-am îndreptat. De exemplu, spunem: „Ce frumos....!” Dar sunt convinsă că acest cuvânt, frumos, a devenit banal și căutăm alte și alte cuvinte pentru a zugrăvi realități.
Vedem un copil drăgălaș și spunem: „Ce copil frumos!”, ne place o casă ori o mașină și le caracterizăm prin același adjectiv. Vedem un chip care ne încântă privirea și spunem la fel: „Ce om frumos!” Însă, de multe ori în viață, simțim frumosul fără a-l putea exprima sau ne este greu să înțelegem originea lui. De la înălțimea amvonului, un bun părinte a spus (dându-mi ocazia de a reflecta la asta) că frumusețea izvorăște de multe ori din lucruri neînțelese, pe care nu ni le putem explica. Și meditând la asta, chiar așa este.
Pentru a intra în profunzimea frumuseții, să vedem sub ce formă se prezintă sau se dezvăluie aceasta. Unii consideră frumusețea ca o cheie magică ce deschide aproape orice poartă. Acea frumusețe care nu are nevoie de prea multe cuvinte pentru a fi vizibilă și a fi remarcată. Dar există mai multe tipuri de frumusețe, pe care medicina tradiționalistă Ayurveda, de exemplu, ni le dezvăluie: frumusețea exterioară, cea interioară, precum și o frumusețe ultimă. Privindu-te în oglindă în zile diferite, mai senine sau mai întunecate, observi lumina care îți radiază chipul sau umbra ce acoperă strălucirea, în zilele tensionate. Acest tip de frumusețe exterioară dă posibilitatea persoanei care o deține să iasă ușor în evidență, să fie o companie plăcută, grație strălucirii sale aurice. În sprijinul acestei frumuseți dăruite de Dumnezeu, vine natura, plantele speciale care potențează starea de frumusețe vizibilă. Există însă o frumusețe ce rezultă din puritatea minții, din încrederea în sine, din autocunoaștere și din cunoaștere și conștientizare a valorilor proprii. Această frumusețe interioară se naște din iubire, este vizibilă la acei oameni care transformă totul în jurul lor într-o pace divină. Cei care sunt preocupați doar de propriul ego, chiar dacă se înfrumusețează la suprafață, nu pot fi frumoși, nu iradiază frumusețe.
Frumusețea ultimă este un fel de coroană a frumuseții, deoarece este rezultatul conștientizării a firii noastre lăuntrice, a naturii noastre profunde. Nu vorbim aici nici despre timpul măsurabil, nici despre tinerețe sau bătrânețe, fiindcă acest tip de frumusețe nu are nicio limitare cronologică, nimic nu o alterează. O ființă care își va păstra mintea pură, sufletul tânăr și viu, va avea aceeași frumusețe ca a unui copil. Această frumusețe nu este una neapărat vizibilă, ci este una care se simte, se emană din interior spre exterior și nici nu se poate exprima în cuvinte. Adevărata frumusețe se simte și se transmite atunci când bunătatea și dragostea își găsesc loc, în interiorul ființei, spre a străluci.
Platon considera frumusețea ca având o existență autonomă, fiind „distinctă de suportul fizic care o exprimă doar în mod accidental.” Ea poate străluci oriunde, nefiind legată de un obiect anume, dar nu oricine o poate vedea. Întrebarea este de ce nu este vizibilă oricui? Fiindcă este precum o undă radio, explică tot Platon, pe care nu o poți auzi decât dacă ești pe frecvența ei. „Frumusețea este uimitoare, vitală, dar totuși de neînțeles!” Trebuie să găsim unghiul, locul potrivit, astfel încât să vedem frumusețea care ne înconjoară. Ceea ce este foarte clar este că frumosul (referindu-ne la frumosul lăuntric, în special) ne înalță, iar lipsa lui ne coboară. Și dacă frumusețea elogiază spiritul, sufletul, nu trebuie decât să ne deschidem sufletele pentru a-i face loc să pătrundă și să lumineze.
Suntem noi, oamenii, frumoși? Desigur, doar Dumnezeu ne-a creat după Însuși chipul și asemănarea Sa. Doar că lăsăm prea des ca această frumusețe originară, divină, să fie alterată de „bube, mucegaiuri și noroi.” Datorită acestei frumuseți primordiale, omul este ființa care se poate îndumnezei, și asta doar dacă îi dăm voie divinității să-și reverse lumina și iubirea Sa asupra nosatră, doar dacă vom ști să primim darul.
Frumusețea lumii înconjurătoare, cu păsări măiestre, cu flori multicolore, cu atâtea chipuri frumoase, a fost creată cu scopul de a-l bucura pe om, de a fi ajutor spre desăvârșirea lui și spre slava lui Dumnezeu. A fi înțelept pentru Dumnezeu, iată un model de frumusețe supremă. Acești „nebuni pentru Hristos” par pentru lume oarecum dezechilibrați. Dar prin această înțelepție și frumusețe se pune capăt dragostei egoiste și piere mândria umană. Mulți sunt cei care au trăit doar pentru și întru Hristos, în Sfântul Munte, de exemplu, care pentru noi sunt necunoscuți, dar sunt cunoscuți de Dumnezeu. Erau ascunși lumii, dar văzuți și plăcuți de îngeri.
Așadar, frumuseea noastră și a lumii stă în lucrurile, stările, în oamenii pe care îi poți aprecia, iubi, conform cu credințele, trăirile și cunoașterea fiecăruia. De multe ori, omul așteaptă să trăiască, și nu o face, efectiv, din cauza lipsei de curaj a fiecărei clipe; învățăm să trăim după ce am pierdut mult și poate că nu mai avem aproape nimic de pierdut. Însă, nimic din ceea ce credem că ne aparține nu este cu adevărat al nostru. De aceea, adevărata și ultima frumusețe este comoara adunată în suflet, nu în mâini!
„Frumusețea nu este exterioară; frumusețea e dată de lumina din inimă.”
(Khalil Gibran)
PROF. MIRELA RUS
Sursa foto: Horoscop-Kudika