« Frica de moarte îi ţine în robie toată viaţa»
Cea mai potrivită şi folositoare armă împotriva fricii de moarte este rugăciunea. Profesând-o ca obişnuinţă a vieţii, ea devine punte între pământ şi cer. De aceea este extrem de des folosită de către aparţinători în clipa « Trecerii prin moarte la Viaţă şi de pe pământ la Cer ».
Ca preot de enorie, am mers cu Sfintele Taine la căpătâiul multor muribunzi, lângă care am găsit pe adevăraţii creştini ortodocşi, liniştiţi şi împăcaţi, lecturându-şi canoanele de rugăciune specifice clipelor grele, în care aripa tristă a morţii trupului desprinde sufletul celui drag lor, spre a putea fi ridicat de îngerii buni, însoţit de sufletele mântuite ale celor mai înainte adormiţi, spre slăvile cerurilor până în faţa Tronului pe care stă Mielul cel Junghiat pentru Mântuirea noastră, din a Cărui coastă muribundul şi-a potolit setea de veşnicie, împărtăşindu-se din Trupul şi Sângele Celui, ce purtând Crucea întregii umanităţi, a strigat : « Mi-e sete ! »
Avem convingerea că ni se va spune fiecăruia : « Intră în bucuria Domnului tău », sentinţă care ne face să nu ne mai temem de moarte, deosebindu-ne de cei ce nu cred, şi pe care « Frica morţii îi ţine în robie toată viaţa »
,,Rugăciunea este expresia cea mai firească a nevoii omului de a se reîntoarce în raiul comuniunii desăvârşite cu Părintele său cel Ceresc, de care s-a depărtat datorită slăbiciunii minţii şi a sfatului vrăjmaşului. Ea devine, astfel, expresia unei nevoi stringente, imediate, ca mai apoi, profesând-o constant, să devină obişnuinţă a rămânerii în îmbrăţişarea sfântă a Părintelui Ceresc, Cel care îşi aşteaptă şi îşi iartă fiul risipitor” (N. Feier : « Paşi printre îngeri. Rugaţi-vă neîncetat », Ed. Karuna Cluj-Napoca, 2021, p. 12).
Iată ce zice psalmistul: ,,Când s-a umplut de rele sufletul meu şi viaţa mea s-a apropiat de iad” (Psalmul 87, 3), mai ales atunci, ,,ascultă, Doamne rugăciunea mea, ia aminte la glasul cererii mele. În ziua necazului meu am strigat către Tine şi m-ai auzit. Că Tu, Doamne, eşti bun şi blând şi mult-milostiv cu toţi cei care se roagă Ţie.” (Psalmul 85, 4-6)
Dreapta judecată te îndeamnă să nu mai părăseşti niciodată pe Ocrotitorul tău şi nici siguranţa şi ocrotirea pe care ţi-o oferă Spaţiul Său Sacru, ,,Cetatea cea Sfântă coborâtă din cer” – Biserica. (Apocalipsa 21, 2).
Avem, oare, această corectă, sfântă şi dreaptă judecată?
Nevoia de Dumnezeu o exprimă foarte clar şi sintetic marele nostru ierarh, I.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit, Andrei al Clujului... în lucrarea pastorală esenţială, intitulată ,,Mai aproape de Hristos”, Iată ce zice:
,,Interesul îl duce pe om la Dumnezeu, ca mai apoi omul să constate că are nevoie nu atât de darurile lui Dumnezeu, cât, mai ales, de El Însuşi”. Citându-l în acest sens pe Giovanni Papini, ne arată că: ,,Flămândul îşi închipuie că are nevoie de pâine, dar îi este foame de Tine; însetatul crede că vrea să bea apă, dar îi este sete de Tine”; bolnavul crede că vrea sănătatea, dar boala lui nu-i decât lipsa Ta, Doamne!” († Andrei, Arhiepiscop şi Mitropolit al Clujului…: ,,Mai aproape de Hristos”. Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2016, p.112)
Rugăciunea prinde putere deoarece e generată de necesitate, de lipsuri, de nevoile stringente, de minusurile firii umane căzute spre moarte, care caută mântuirea.
Trăim în centrul a două minusuri (lipsuri). Minusul omului şi cel al lui Dumnezeu. Veţi zice: ,,Ce minus poate avea Dumnezeu?”. Şi, totuşi, L-am făcut să aibă. Este ,,Dorul după fiul său risipitor!”
- Minusul divin se manifestă pe verticala (axialitatea) Crucii, cobrând cu mila sa până la noi, în iadurile necazurilor noastre pricinuite de păcatele noastre şi a celor din jur, înfîgându-se chiar şi la capăt de mormânt, ca nădejde de înviere a fiecărui răstignit, omorându-se astfel prin cruce, moartea.
- Minusul uman se desfăşoară pe orizontala Crucii. Cu cât ridicăm prin post şi rugăciune orizontala neputinţelor noastre spre Dumnezeu, cu atât este mai frumoasă Crucea vieţii noastre.
Rugăciunea nu vine totdeauna din contemplare. Puterile care o potenţează sunt: Nădejdea, credinţa şi iubirea:
- Speranţa (nădejdea că vei primi ceea ce ceri) şi
- 2. Credinţa (încrederea că vei fi ascultat). Cea mai mare putere, pe care o posedă mai întâi Cel către care se face rugăciunea, este
- 3. Iubirea compătimitoare, şi care, după împlinirea cererii devine Recunoştinţă, sau Iubire mulţumitoare (euharistică), ca roadă a inimii şi a minţii lucide a celui căruia i se împlineşte rugăciunea.
Deci, rugăciunea este ca o Cruce, având două dimensiuni: una verticală şi alta orizontală.
În general, rugăciunea este privită pe verticalitatea relaţiei, pe axialitatea ei, ca o împreună-vorbire şi trăire cu Dumnezeu şi cu Sfinţii, numiţi în Sfintele Scripturi, ,,casnicii lui Dumnezeu” (Efeseni 1, 19), fără a se observa prea clar necesitatea rugăciunii unul faţă de altul şi unul pentru altul, pe orizontala ei.
Avem obiceiul utilitarist, întâi să cerem, apoi să mulţumim şi mai apoi să lăudăm pe dăruitor. Nu aşa făceau Sfinţii părinţi! Ei puneau întâi în evidenţă faptul că sunt conştienţi că: ,,Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit, de sus este, coborând de la Tine, Părintele luminilor” şi că Hristos Domnul este ,,Plinirea Legii şi a proorocilor, Cel care a plinit toată rânduiala Părintelui Său şi că va umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, totdeauna...”. (Matei 6, 8)
Sfinţii Părinţi sunt cu mult mai conştienţi decât noi, oamenii moderni, care urmărim mai ales satisfacerea nevoilor imediate, că ,,Ştie Tatăl nostru de cele ce avem nevoie, înainte ca noi să cerem de la El” (Matei 6, 8) şi că Mântuitorul ne învaţă: ,,Voi aşa să vă rugaţi:
Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ...”. (Matei 6, 9 -10).
Bine ar fi să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, conform chemării liturgice ,,toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”; să zicem mereu ,,facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ...”. Ce ne putem dori mai mult, decât să avem în familii, la serviciu şi în inimile noastre împlinirea voii lui Dumnezeu, ,,până in ceasul morţii fizice”, adică, să avem ,,cerul pe pământ”?
Rugăciunea este o necesitate permanentă a vieţii, dar ea prinde putere în clipele de cumpănă a vieţii şi mai ales în clipele din jurul ,,Marii treceri”. Oare, nu zicem des la finele rugăciuni ,,Născătoare de Dumnezeu, Fecioară”, cea mai cunoscută rugăciune către Maica Domnului, alcătuită după Sfânta Evaghelie a Sfântului Evanghelist Luca, să ne însoţească cu mijlocirea către Fiul Său ,,Roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum şi în ceasul morţii noastre”?
Iată un model de scurtă rugăciune canonică, preluată din Molitfelnic:
,, Încă ne rugăm Bunului Dumnezeu ca să ne spele în Sfântul Său Sânge, să şteargă fărădelegile şi greşelile noastre, ale păcătoşilor şi nevrednicilor robilor Săi şi cu milostivire să ne cureţe de păcatele noastre şi să‑Şi întoarcă mânia care cu dreptate este pornită asupra noastră.
Pentru ca nu cu urgia Sa să ne mustre, Dumnezeul nostru, nici cu mânia Sa să ne pedepsească, ci să‑Şi aducă aminte că trup suntem, duh ce iese şi nu se mai întoarce, şi cu milostivire să ferească de moarte sufletele noastre.
Pentru ca Bunul Dumnezeu să nu intre la judecată cu noi, robii Săi, ci să caute spre fărădelegile noastre şi să le şteargă şi să fie milostiv şi să ne ocrotească pe noi, nişte oameni fără de nădejde, oropsiţi şi chinuiţi de vicleşugurile oamenilor răi şi necredincioşi care lucrează după învăţătura diavolului.
Pentru ca să‑Şi aducă aminte Bunul Dumnezeu de îndurările şi de mila Sa cea din veac revărsată peste părinţii noştri, şi păcatele tinereţii, ale neînţelepţiei şi ale neştiinţei noastre să nu ni le socotească, ci să ne miluiască pe noi şi pe copiii noştri scăpându-ne din toate ispitele şi durerile sufleteşti şi trupeşti.
Pentru ca să audă rugăciunea şi strigarea noastră şi cererea noastră să le ia în seamă şi lacrimile noastre să nu le treacă cu vederea, ci să ne uşureze greutăţile şi neputinţele, asupririle şi suferinţele sufleteşti şi trupeşti, spre a ne odihni întru liniştea şi ocrotirea Sa.
Pentru ca să fim izbăviţi de tot necazul mânia şi nevoia; apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte Dumnezeule, cu Harul Tă Pentru ca să audă rugăciunea şi strigarea noastră şi cererea noastră să le ia în seamă şi lacrimile noastre să nu le treacă cu vederea, ci să ne uşureze greutăţile şi neputinţele, asupririle şi suferinţele sufleteşti şi trupeşti, spre a ne odihni întru liniştea şi ocrotirea Sa.
Pentru ca să fim izbăviţi de tot necazul mânia şi nevoia; apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte Dumnezeule, cu Harul Tău”.
Preotul este pus să te ajute să te mântuieşti, nu să te judece şi nici să te pedepsească.
Nu este în duhul Ortodoxiei să privim mântuirea doar sub aspect juridic, ci mai ales, ca act al iubirii lui Dumnezeu faţă de omul căzut sub poveri. Hristos, Om al durerilor şi cunoscător a toată suferinţa, a luat asupra Sa toate greutăţile noastre şi ,,prin rănile Sale noi toţi ne-am vindecat.” (Isaia 53, 3)
Preotul tău trebuie să fie ,,chip al Slavei celei negrăite a lui Hristos, pecete asemenea Chipului”, cum zice Sfântul Vasile cel Mare în Sfânta sa Liturghie. Înţelepciunea şi înţelegerea face din preotul tău, duhovnicul tău, omul care te despovărează şi te învaţă cum şi ce trebuie să faci ca să te mântuieşti de necazurile de aici şi de durerile cele veşnice.
Înstrăinarea omului modern de Biserica lui Hristos duce umanitatea secularizată ,,pe culmile disperării”, aşa cum o descrie Emil Cioran, necredinciosul.
Søren Kirkegaard, în a sa ,,Practice în Cristianity”, aduce gândirea modernă europeană secularizată puţin mai aproape de Ortodoxie, observând că ,,nu omul este măsura tuturor lucrurilor”, aşa cum afirmau cei ce l-au resuscitat (renascito) pe anticul Protagoras. El observă că: ,,Energia a existat înaintea substanţei”, deci, ,,Orice substanţă, implicit cea umană, are nevoie acută de energia care vine din afara substanţei”. Este aici o apropiere de optica Sfinţilor Părinţi asupra ,,Energiilor necreate”.
Rămâneţi conectaţi la sursele de energie dumnezeiască, Sfintele Taine ale Bisericii celei Sfinte. Rămâneţi în Trupul Tainic al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, chiar dacă simţiţi deseori dorinţa de autonomie.
Autonomia generează singurătatea!
Nu există har în afara Sfintelor Taine!
Harul nu trebuie confundat cu diferite daruri ale Duhului Sfânt.
Darurile Duhului Sfânt acestea sunt:
,,Înţelepciunea, dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea şi înfrânarea poftelor.” (Galateni 5, 22). Avem, deci, stringentă nevoie şi de darurile Duhului Sfânt.
Harul, însă, aduce refacerea comuniunii cu Tatăl cel Ceresc, comuniune pierdută prin păcatul satrămoşesc.
Dumnezeu este izvorul sfinţeniei, iar Harul este fluviul ce curge în vadurile continuităţii apostolice ale preoţiei sacramentale a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi poartă apa Izvorului Vieţii până la noi, făcându-se în noi ,,apă vie ce curge spre viaţa veşnică”. (Ioan 4, 14)
Rugăciunea este vehiculul care poartă energia divină spre vlăguitele noastre vieţi. Un creştin bun recunoaşte că nu avem altă scăpare şi mântuire decât înt-o relaţie normală, ortodoxă cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Săi:
,,Tu eşti scăparea mea din necazurile care mă cuprind; Tu eşti bucuria mea; izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat cu gând rău. Înţelepţeşte-mă şi mă apără pe calea aceasta pe care merg eu şi copiii mei; aţinti-voi spre Tine ochii Mei”. (Psalmul 31, 9-10)
Ne confruntăm mereu cu greutăţile mari ale multor credincioşi buni, ajunşi în necazuri pe care le cred imposibil de rezolvat, generând necredinţă în semeni şi în Dumnezeu, adusă în suflete de ispititorul care îl face pe om nesigur de ajutorul lor şi al Părintelui Ceresc. Această neîncredere în mila şi bunătatea lui Dumnezeu îl acuză şi îl înjoseşte pe om, care îşi pierde nădejdea din pricina multelor sale păcate, crezându-se nevrednic de ajutorul lui Dumnezeu, sau părăsit de Acesta.
Părintele Arsenie Boca zicea:
„Când nu poţi face nimic, faci „ştiinţă”, întrebi de cauză, iar când cauza e un păcat, faci morală. Oricum, chiar încercuiţi în neputinţă, încercăm o măsură preventivă. Ceea ce au păţit alţii, tu poţi să nu păţeşti dacă ocoleşti greşelile lor”. (Arsenie Boca: ,,Duminica orbului”)
Sau, mai rău, fugi de cei atinşi de aripa morbidă a suferinţei, ori le dai sfaturi şi soluţii pe care tu însuşi nu le-ai putea duce la îndeplinire. Sau întrebi: ,,Cine a păcătuit, de s-a născut aşa; El sau părinţii lui? (Ioan 9, 2-7).
Acesta este primul cerc concentric în jurul punctului numit neputinţa omului de a vindeca suferinţa făpturii.
Ultimul cerc concentric al suferinţei este aura ce înconjoară Crucea Mântuitorului prin care îşi asumă, din dragoste şi milostivire, păcatele lumii întregi, (fapte neconforme voinţei Divine, fapte care generează suferinţa), şi le pironeşte pe Cruce, suferind El Însuşi în locul întregii creaţii, care, la început, când a ieşit din mâna Ziditorului, era ,,bună, foarte”. Am primit viaţa şi, ca nişte copii care primesc câte o jucărie performantă, tindem să o desfacem ca să vedem cum este construită şi, inevitabil, intervenind în acţiunea creatoare lui Dumnezeu cel ce a dat minte şi idei inventatorului, o defectăm. Poate de aceea zicea în 1919, filozoful poet Lucian Blaga, bistriţean o bucată de vreme: ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / Şi nu ucid cu mintea tainele / Ce le-ntâlnesc în calea mea / În flori, în ochi, pe buze ori morminte / Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / În adâncimi de întuneric; / Dar eu, eu cu lumina mea / Sporesc a lumii taină /...căci eu iubesc...” .
În starea aceasta fiind, omul recurge la un alt fel de rezolvare facilă, fugind de responsabilitatea morală. Ca şi protopărinţii noştri în rai, urmând sfatul celui viclean, cel mai uşor este să învinuieşti pe altul pentru greutăţile tale, căci Adam, în loc să-şi mărturisească greşeala şi să fie iertat, L-a învinuit pe Dumnezeu că i-a dat femeia şi pe femeie că l-a ispitit. Tot aşa şi femeia l-a învinut pe şarpe.
După veacuri de singurătate, călătorind prin spinii şi pălămizile unei lumi extrem de ostilă, buimăcit şi lovit de săgeţile otrăvite ale păcatelor aducătoare de moarte, omul strigă disperat către Tată cel ceresc: ,,Din adâncuri strigat-am către Tine, Doamne, auzi rugăciunea mea!” (Ps. 129, 1)
Proorocul Isaia constată în profeţa sa mesianică acelaşi lucru:
,,Noi eram ca nişte oi rătăcite, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră ale tuturor”. (Isaia 53:6).
Părintelui Ceresc i s-a făcut milă de fiul său risipitor şi, în dreptatea Sa, sacrifică pe ,,Fiul Său Cel Iubit” ca ,,Jertfă de răscumpărare... pentru noi şi pentru mântuirea noastră” … Jertfă de ispăşire, prin credinţa în Sângele Lui, ca să arate dreptatea Sa pentru păcatele cele mai înainte făcute…
Fericiţi, cei ce li s-au iertat păcatele…
Căci S-a dat pe Sine pentru păcatle noastre şi a înviat pentru îndreptarea şi învierea noastră.” (Romani 2, 24-31)
Pr. Prof. Nicolae Feier