
Povestiri de acasă În cadrul seriei „Opera Omnia. Proză scurtă contemporană” a Editurii Tipo Moldova, coordonată de Valeriu Stancu şi Aurel Ştefanachi, a apărut volumul „Două povestiri”, sub semnătura bistriţencei Rodica Fercana. Cartea cuprinde, după cum sugerează şi titlul, două povestiri „Gruia” şi „Cica” ce oglindesc poveşti de viaţă petrecute în preajma scriitoarei. Pe Rodica Fercana cititorii o cunosc ca poetă, aplecată asupra versului, mai ales în ultimii ani, după ce s-a retras de la catedră, unde a instruit sute de adolescenţi în domeniul economiei. Şi astăzi, Rodica Fercana este alături de copiii ce doresc performanţe, predându-le acestora matematica de gimnaziu în pregătirea extraşcolară. După mai multe volume de poezii care au adus în palmaresul autoarei şi premii, iată a venit momentul de a se aşeza la masa de scris şi a aduce în faţa cititorilor şi proză, arătându-ne astfel că poate jongla cu cuvintele şi pe acest palier. Proza „Gruia” poate fi dedicată celor care iubesc animalele din jurul lor, celor care au în curte un căţel, dovedindu-ne ataşamentul acestuia faţă de om. Proza surprinde prin crâmpeiele de amintiri de pe Valea Fiadului, din casa bunicii Saveta, aşezată la fel ca locuinţa Irinucăi din Amintirile lui Creangă, sub munte, de această dată Ţibleşul fiind ocrotitorul gospodăriei. O lume în care şi literatura era la ea acasă, copiii crescând cu poveştile şi poezile citite de mama în zile de sărbătoare. Regăsim aici interesul pentru literatură al Rodicăi Fercana, cea care mai târziu avea ea însăşi să-şi vadă numele pe o carte. O poveste despre copilărie şi un tovarăş de joacă devotat, Gruia, cel care zburda întotdeauna cu bucurie în faţa copiilor şi care, din drag pentru aceştia, străbătea 4 km până la gară pentru a-i însoţi când luau trenul spre a merge spre şcolile năsăudene. Gruia devine un simbol al Gării din Telciu însoţind de-a lungul anilor pe toţi cei cinci copii ai familiei la tren, iar la întoarcere aşteptându-i pe peron, ştiind exact ziua şi ora când se petreceau aceste lucruri: „Văd prin geam pe Gruia stând în coadă pe peron, mişcându-şi gâtul, capul pendulându-i-se stânga-dreapta doar-doar m-o zări, dar şi când m-a văzut, din două salturi a fost la mine, gata-gata să mă dărâme lătrându-şi iar duioşile” (p. 15). Când câinele şi-a pierdut „serviciul”, fiecare dintre copii aşezându-se la casa lor, a început să sufere, mergând pe peron şi aşteptându-i să vină, iar când vedea că nu coboară nimeni pe peron „Gruia se zvârlea după tren, lătrând furios, pe urmă scotea un urlet prelung, după care trist lua drumul de plecare din gară” (p. 18). Povestea este mai presus de toate a devotamentului necondiţionat, a stingerii încet a unui câine căruia îi era dor de prietenii lui de joacă din copilărie, a amintirilor despre vatra satului de altădată. Deşi în curte viaţa a renăscut printr-un căţelandru pe nume Gruişor, amintirea lui Gruia rămâne prezentă în sufletul scriitoarei, poate şi pentru că povestea s-a petrecut în anii adolescenţei pe care-i trăim cu totul altfel faţă de anii maturităţii. O poveste sensibilă din care răzbate prietenia dintre om şi câine, spunându-se, nu-i aşa, că avem de-a face cu cea mai sinceră şi necondiţionată dintre câte prietenii există pe pământ. Citind această proză m-am dus cu gândul şi spre alte întâmplări cu câini care-şi aşteaptă stăpânii care nu mai vin, precum cel dintr-o gară din China, căruia i-a fost înălţat şi un monument, sau câinii care stau pe mormântul stăpânilor până se sting şi ei odată cu aceştia. A doua proză din carte - „Cica” aduce povestea tulburătoare a unei femei supusă de viaţă la multe încercări. Un jurnal pornind de la un caiet al personajului care şi-a aşezat toate suferinţele pe hârtie, iar mai apoi trecut prin filtrul scriitoarei, care deşi aici poartă numele Mara, o regăsim prin gesturi, dar şi prin povestea vieţii personale pe Rodica Fercana. La fel ca şi personajul, şi aceasta predă ore copiilor ce se pregătesc pentru examenele la matematică, şi aceasta a crescut o fată şi are doi nepoţi şi, dincolo de toate, şi pentru ea poezia este, în momentul de faţă, mai presus de orice. „Rămân la poezie. Mă bucură faptul că sunt destui oameni care mi le citesc cu plăcere şi-mi telefonează spunându-mi să continui deoarece fiecare poezie are un filon emoţional aparte, multe cu mesaj optimist. Constat că poezia a ocupat locul copilului pe care n-am reuşit să-l am”, spune Mara (p. 43). Proza este şi o redescoperire a valenţelor scrisului, Cica fiind cea care îi propune Marei să îi scrie povestea vieţii într-o carte. Aşa avem de-a face cu primele proze ale autoarei. Povestea surprinde viaţa tristă a unei fete care la 3 ani a făcut o luxaţie la coloana vertebrală care i-a sfâşiat copilăria. Până la 7 ani a colindat spitalele, însă luptătoare, aceasta nu a renunţat nicio clipă la şcoală şi, deşi a început mult mai târziu, după 10 ani, să frecventeze cursurile, ea ştia socoti şi scrie încă de mică. În timp ce alţi copii frecventau liceul, ea la 17 ani era în clasa a VII-a, însă ambiţia a făcut-o să ajungă la o şcoală de contabilitate, unde a intrat prima pe listă. Deşi oboseala fizică era tot mai accentuată, a terminat şcoala, dând examene în spital, cu nota 10. Este exemplul unui om care luptă pentru idealurile sale, indiferent de condiţiile prin care a trecut. Alternarea între jurnalul-caiet al personajului şi actualitatea vremii în care era scrisă proza fac ca tema să fie mai interesantă, imaginile dintre trecut şi prezent împletindu-se într-o proză bine structurată. Nu lipseşte povestea de dragoste dintre tânăra eroină şi Dan, un tânăr sportiv pentru care dragostea era necondiţionată, fiind ani la rând alături de Cica, deşi aceasta încerca să-l îndepărteze pentru a nu se îndrăgosti de ea. În proză sunt inserate şi versuri ale personajului: „Gândurile mele/ Aripi de fluturi/ Ce se zbat între ele/ Sun boarea de vânturi” (p. 70). Deşi încerca să-şi estompeze sentimentele pecetluindu-şi inima pentru tot ce simţea pentru tânăr, fiecare gest din partea acestuia era unul la care fata vibra, astfel născându-se adevărate momente surprinse de condeiul scriitoarei într-un mod aparte: „Sufletul meu s-a deschis ca o floare ce-şi desface petalele adunate în nopate ca să îmbrăţişeze căldura soarelui” (p. 74). Proza cuprinde două părţi, în cea din urmă trecând de la viaţa adolescentei la femeia de azi, în a cărei inimă s-a întins pustiul şi care trăieşte doar prin dragostea pentru nepoate, prin intermediul cărora a cunoscut-o şi pe scriitoare. Personajul nostru se stinge ca o lumânare, sufletul aşezându-i-se într-o stea, cine ştie, poate alături de cel al lui Dan, în „constelaţia veşniciei” (p. 89). Cele două povestiri scrise de Rodica Fercana sunt segmente ale luptei pentru viaţă, oglindind firea sensibilă a noastră, dar şi a adevăraţilor noştri tovarăşi, cum este Gruia, în prima proză sau Dan, în cea de-a doua, care au iubit necondiţionat. Lansarea are loc joi, de la ora 18.00, la Palatul Culturii Bistriţa, alături de alte două cărţi semnate de Rodica Fercana.
Menuţ Maximinian