Saşii au venit în Ardeal ca oaspeţ ai regelui Ungariei ,,Hospites regio”, cu căruţele cu coviltir, în speranţa unui trai mai bun. S-au bucurat de privilegiile ,,Bullei andreanorum” (1222-1317) care le-a facilitate ocuparea celor mai mănoase pământuri ale Ardealului, având obligaţia în schimb de a înzestra armata regelui cu soldaţi, cai, hrană şi arme în caz de primejdie ,,dinăuntru şi dinafară”.

 Pe parcursul a opt secole au reclădit Ardealul, s-au impus cu dreptul forţei regilor unguri şi ai  papalităţii, care i-au împroprietărit în mod specific feudal cu pământurile « eximate » (rechiziţionate) de la români, deoarece aceştia erau nesupuşi papalităţii. Potrivit Conciliului de la Cluny, din anul 910, cine nu se supunea Sfântului Părinte pierdea orice drept de cetăţenie şi proprietate în regatele catolice. Nesupunerea românilor consta în nepărăsirea Ortodoxiei romane estice – bizantine. Decât să se lepede de credinţă, au preferat să piardă toate bunurile materiale !!!

Saşii au ieşit de sub autoritatea Sântului Scaun de la Roma, trecând la confesiunea lutherană, « Confesio Augustana » în sec. al XVI-lea.

Saşii au creat aici o civilizaţie şi cultură a forţei dreptului nepieritoare. Au influenţat pe românii şi pe ungurii ardeleni, pozitiv, definitiv şi definitoriu, fiind modele de ordine şi de disciplină socială germanică, stări care nu ne erau specifice, deoarece străvechea noastră civilizaţie  a avut un pragmatism infuenţat nu de funciaritate, ci de eshatologic.

Diferenţa dintre saşi şi români era aceea că ,,oaspeţii” veniţi din Occidentul foarte sărac şi suprapopulat atunci, considerau pământul ,,ca pe o marfă”, numindu-l ,,terra nostra” (,,pământul nostru”) şi, prin urmare, şi-au făcut acte de proprietate pe el. Românii îl considerau ,,moştenire” (,,moş tenere” - ,,a ţine de la moşi”) şi îl numeau tot în latină, ,,terra noss” - ,,pământul suntem noi”. De la ,,tera noss” avem cuvântul ,,ţăran”. Eminescu zicea, ,,eu voi fi pământ”, iar carte înmormântării ortodoxe defineşte şi azi omul aşa: « Eu sunt pământ şi ţărână ».

Saşii se pot mândri cu 800 de ani de glorioasă istorie aici, unde au clădit sau au reclădit cetăţi şi oraşe, au organizat bresle meşteşugăreşti prospere, au zidit şcoli şi biserici măreţe, cea din centrul Bistriţei având cel mai înalt turn din Transilvania. Se pare că bistriţenii, fiind sub autoritatea principelui Petru Rareş, nu al principelui Transilvaniei,  Ştefan Mailat,  şi-au permis să ridice turnul « luând faţa » Sibiului, Braşovului şi Clujului. Există, însă, şi o legendă despre « măsluirea » unei funii cu care au fost înşelaţi sibienii şi braşovenii. Acestea se petreceau spre mijlocul secolului al XVI-lea.

 Mai aproape de vremurile noastre, acum 77 de ani, în luna seprembrie a anului 1944, saşii ardeleini au fost nevoiţi să-şi părăsească munca lor de veacuri, frumoasele lor oraşe şi casele lor durate trainic, din piatră, să-şi încarce în grabă cât au putut în alte căruţe cu coviltir şi să se întoarcă nefericiţi, nedreptăţiţi şi în lacrimi spre locurile lor natale.

Eu socotesc că aceasta a fost una dintre cele mai mari tragedii ale Ardelului.

Redăm acum momentul dezastrului unei comunităţi măreţe - saşii, comunitate trainic şi temeinic aşezată în Ardeal, conştienţă şi mândră de rolul ei istoric şi culturalizator în chip occidental, printre români şi unguri.

  Generalul Arthur Phelps, comandantul SS şi de poliţie al Transilvaniei, în întâlnirea sa cu reprezentanţii saşilor din zona Bistriţei şi a Reghinului, care a avut loc la Bistriţa, la 5 septembrie 1944 a rostit cumplitele cuvinte care au pornit exodul:

           ,,Poziţia frontului mă constrânge să dau ordin pentru evacuarea populaţiei germane din Ardealul de Nord. În acest scop am eliberat un drum de evacuare. Pe acest drum trebuie să mergeţi. În alte condiţii nu mai există o cale care să vă ducă în siguranţă. Apărarea v-o ofer până în ultima clipă.” Alexandru Pintelei, Horst Göbbel, ,,Punct crucial în Ardealul de Nord”. Ed. Verlag Haus Der Heimat (Casa Patriei), Nürnberg, 2004, p. 81.     

  Dau acum date din satul meu natal, Domneştiul, sat jumătate săsesc şi jumătate românesc, în care bunicului meu, Feier Nicolae Averescu,  îmi spunea că a primit toate cheile caselor prietenilor să saşi, ale casei parohiale şi ale bisericii, pe care le-a îngropat într-o căldare de fontă în şura noastră:

 ,,Trăgeau şi clopotele saşilor şi ale românilor şi era ca la cea mai groaznică înmormântare”, îmi povestea moşul meu şi tata. ,,Tot satul jelea”.

Cineva a vrut să-şi lase soţia cu copilul abia născut la noi în casă, însă armata în retragere i-a luat, asigurându-le un autotomobil de slavare. ,,Toţi, şi români şi saşi, plângeau ca şi cum s-ar găta lumea”, îmi zicea bunicul meu.

Într-adevăr se termina o lume echilibrată, harnică, cu respect faţă de valori, cu proprietăţi funciare bine lucrate, o societate a bunului simţi şi al dreptei rânduieli.

Tatăl meu a intrat odată în căminul cutural, la balul de Rusalii şi noi valsam, deoarece saşii au adus cu ei acest dans şi l-au făcut pe plac tuturor. Tata era un om blând şi echilibrat şi nu intervenea social decât rareori, deoarece eram singura familie de ,,chiaburi individuali” care s-a opus colectivizării. Atunci, însă, s-a dus la Oscar, ceteraşul şi l-a oprit. Apoi de pe scenă a zis către noi:

-                           Cei cu babilonia asta?! Vă bateţi unul de altul ca orbii! Când erau aici saşii  şi jucam şi noi în jocul lor, atunci când erau fetele către fereastră, erau toate fetele către fereastră; când erau feciorii către fereastră erau toţi feciorii către fereastră.

 Zi, Oscar, să vezi cum îi  pun în rânduială, ca pe vremuri!

 

 Înainte ca întreaga populaţie săsească a Domneştiului să fie evacuată în Austria, în septembrie 1944, satul avea 715 locuitori dintre care 328 erau saşi (45,9%). Revin în sat doar o treime, care vor pleca în Germania între anii 1970-1975. Casele lor au fost ocupate de familii de români, veniţi aici din 26 de sate, iar altele de ţigani. (Idem, pag. 164-165).

  Nu voi uita niciodată atitudinea bunicului meu, Nicolae Feier Averescu, cel care  în perioada interbelică a fost, în tandem cu familia Horedt, primar al Domneştiului şi care îmi spunea cum au venit unii din sat şi din satele învecinate la ,,robălit la saşi”, cum l-au ameninţat ,,că-l aprind” dacă nu le dă cheile, care erau îngropate la noi în şură şi... nu le-a dat. Aceştia au spart uşile caselor şi au luat cam tot ce se putea lua. Apoi, o comisie a început să strângă lucrurile furate şi să le predea ocupantului sovietic.

  La familia Nuţi Paşcu şi Paraschiva din Mărişelu, părinţii soţiei mele, şi-a găsit adăpost doi ani familia Weis, cea mai de vază familie săsească din Domneşti, care la revenire şi-a găsit casa lor, ca un palat, ocupată şi devastată. O hotărâre a comandamentului sovietic le interzicea saşilor reveniţi să-şi revendice propriile case.

Ca pedeapsă pentru că bunicul meu a tăinuit chelie caselor, ale bisericii şi ale casei parohiale săseşti, casa noastră spaţioasă, construită în 1933, a fost împărţită în două şi  ne-m trezit cu o famile de ţigani din sat relocaţi la noi. Numai că aceia erau oameni foarte respectoşi şi de omenie. Se numeau Barcsai. Moşul meu şi tata le-au ajutat să-şi repare casa lor, adăugându-le încă o cameră şi nu s-au mutat efectiv la noi, ci au sta un timp în bucătăria noastră de vară.

 Biserica săsească din Domneşti a fost construită la începutul sec. al XX-lea, cu fonduri guvernamentale şi cu sprijinul grofului din Domneşti, dar mai ales prin jertfa harnicilor saşi domneşteni.

Un soldat sovietic a împuşcat statuia Mântuitorului nostru Iisus Hristos într-o mână în care ţinea un glob de ipsos aurit, crezând că e din aur.

Este o construcţie măreaţă, zveltă şi elegantă cu o arhitectură aerisită şi care a avut şansa de a fi cumpărată de comunitatea ortodoxă română şi, astfel, a fost salvată de la degradare şi de la distrugere, după plecarea saşilor din Domneşti.

Nu de aceeaşi soartă s-au bucurat bisericile săseşti din satele vecine. Biserica din Vermeş este pierdută, bisericii din Viile Tecii i-a rămas doar turnul, biserica din Chiraleş, o capodoperă arhitecturală, se degradează, biserica din Ghinda a căzut în ruină etc.

Din nefericire, acum în Bistriţa mai sunt mai puţin de 100 de persoane care se declară saşi. Toate casele săseşti din centrul Bistriţei au fost date în folosinţa unor familii sărace şi mizere, mai ales de ţigani (rromi), care le-au adus într-o stare jalnică.

Aşa a apus soarele unei civilizaţii exemplare. Acum, uitarea pune stăpânire pe toate. Pare a fi prea târziu să găsim vinovaţi şi victime şi nici nu este scopul nostru acesta. Datoria noastră este să nu uităm, mai ales că bistriţenii, după ,,Revoluţie” au fost primii care au plecat la muncă în Occident, fiecare la câte un prieten sas din copilărie şi s-au întors cu maşini luxoase şi cu şcoala muncii serioase. Astfel, saşii au mai influenţat încă o dată, de departe, dezvoltarea Bistriţei.

Familia mea mai ţine şi acum legături de preitenie şi ne vizităm cu diferite familii săseşti din Germania şi cu urmaşii lor, mai ales cu familiile: Miess Michael şi Rozina, cu familia Plafy, cu Weber etc, soţia mea ne-uitând niciodată să înterţină şi să ducă flori la mormintele părinţilor lor.

 Românii au privit înmărmuriţi cum le arde saşilor biserica, apoi au pus mână de la mână şi municipalitatea românească i-a sprijinit pe saşii din diaspora şi pe cei de acasă să o refacă încât în curând va fi ca o mireasă.

 

 Saşii şi-au scris istoria bistriţeană. Ungurii, de cele trei confesiuni, catolică, reformată şi unitariană, au scris cu meticulozitate zbuciumata şi impresionanta lor istorie. Cinste şi laudă lor! Sper să nu supere pe nimeni dacă şi noi, românii, ne-o scriem pe a noastră! Oricum, toate istoriile sunt... subiective.

 Pr. prof. Nicolae Feier – Bistriţa