Plecarea în cătănie

Obiceiuri în țara Năsăudului

 

Particulariăți și interdependențe. Modele culturale. Impresii.

Plecarea în cătănie (cătunia) a reprezentat de-a lungul timpului un factor generator de tradiție, dar și un context sociologic care a conturat mentalități și a fixat modele culturale perpetuate până în zilele noastre, mai precis până în perioada în care stagiul militar era obligatoriu și coexista cu tradiția recuperată și regenerată a însoțirii tânărului spre noua etapă de viață, în fapt o inițiere și o confirmare a devenirii. Feciorul se călește prin militărie, se întărește ca spirit și devine bărbat, responsabil pentru sine, pentru familia sa și pentru neamul românesc din care face parte ca ființă și ideal.Asemenea riturilor de trecere, plecarea în cătănie în spațiul geografic supus cercetării era un moment semnificativ atât în viața individului cât și în cea a comunității. Încărcat de emoție și dramatism, momentul reflectă trăirea intensă a omului simplu aflat în fața unei mari provocări în care se confruntă sentimente contradictorii și intervin  adevăratele schimbări personale: ruptura, dezrădăcinarea, dorul, responsabilitatea, independența, confirmarea. Poate mai importantă decât nunta, pentru flăcău,plecarea în cătănie însemna definitivarea caracterului și construirea de sine tranfigurând stereotipii și disciplină. Un botez al vieții și al destinului pentru care pregătirea însemna parcurgerea ritualică a unor etape.

Am ales să cercetăm acest obicei pentru că stagiul militar obligatoriu treptat devine trecut și tinde să rămână în trecut, iar noi cei de azi mai mult decât fascinați de un asemenea eveniment, credem că e nevoie să oferim modele pentru tinerii care acum găsesc mai greu reperele vietii, care sunt supuși unor riscuri de fragilitate emoțională și caută situații care să le revele forța interioară, calitățile personale, rezistența la stimuli și autodisciplina. Dacă în trecut cătania era o formă de renaștere, astăzi  e vorba de alegeri și oportunități pentru construirea sinelui și maturizare,proces mai lent și uneori confuz pentru că perioadele de înțelegere a vieții și maturizarea țin de alte contexte, favorizante din anumite puncte de vedere dar, mai intolerante din punctul de vedere al rezultatului implicit, vizibil și ușor identificabil. Feciorul care făcea armata era clar bărbat, mai puternic și mai pregătit pentru viață. O fată care a știut să aștepte și să se mărite cu cel care a îndeplinit stagiul militar era o femeie pregătită pentru familie, pentru iubire și responsabilități. Astăzi există șansa alegerii, o carieră militară sau nu, dar este mai greu de identificat momentul maturizării, maxima rezistentă fizică și psihică a unui tânăr, bărbăția în sensul de asumare a vieții.

Nu ne propunem să apreciem justețea renunțării al serviciul militar obligatoriu – din punctul nostru de vedere chiar e mai corect să vorbim despre alegeri în carieră și să respingem ideea obligativității, mai alesîn vremuri de pace și democrație – însă vrem să pornim de la impresiile pozitive pe care ni le-au creat cei cu care am vorbit despre cătănie, de la mândria omului simplu de la țară, ajunslavârsta senectuții care, întorcându-se în trecut, vorbește despre armată ca despre etapa decisivă de viață, mai importantă decât nunta sau nașterea copiilor săi, o etapă a dorurilor grele dar, și a camaraderiei, o lecție de viață despredestin și oameni.

Asântarea(Sântarea)
                Mergând spre timpurile vechi când înrolarea însemna de fapt participare la război și momente  aflate la cumpăna dintre viață și moarte, ne propunem mai întâi să împărtășim câteva informații culese din arhivele năsăudene și impresii pe care le-am dobândit stând de vorbă cu oameni, unii mai în vârstă, alții mai tineri, despre înrolare și obiceiurile de plecare în cătănie. Pentru cei maimulți sunt lucruri cunoscute, evidente chiar, pentru cei de vârsta noastră sunt aspecte interesante de istorie locală și cultură.

Tinerii, la vârsta majoratului, trebuiau să plece în armată, să-şi satisfacă serviciul militar (obligatoriu pentru cei apţi). Cu un an înainte Centrul Militar le întocmea fişele medicale şi cele cu date personale şi familiale. Pentru fișele medicale se făcea controlul medical care certifica sănătatea și integritatea fizică, un prim succes al tânărului. Pentru unii era prima și sigura întâlnire cu un doctor din viața lor.

Majoritatea tinerilor erau entuziasmați de plecareaîn armată. Ordinul de chemare, după tradiţie, trebuia pliat de tânărul recrut, pentru a forma un evantai de lăţimea pliurilor de 1 cm, ca apoi să fie fixat, ca să nu se piardă, cu un bistoş (ac de siguranţă) în clop sau căciulă, în partea dreaptă. În felul acesta, se afişa în faţa tuturor că este chemat la „Asântare". În limbaj popular primul „A", înlocuieşte „la": la primire, la prezentare, a tânărului în grupul cu cei de seama lui. Ştiau că mergând în „cătănie" vor fi risipiţi în întreaga ţară.

Cufărul(geamantanul) din scândură de brad, de mărime potrivită, unde tânărul soldat urma să-şi ducă anumite lucruri personale trebuia confecționat sau procurat din timp. În vremurile mai noicufărul se împrumuta de laprieteni și cunoscuți, în vremurile vechi era făcut de mâna pricepută a tatălui sau a bunicului, cu grijă, cu migală și mândrie. De multe ori cufărul era transmis în neam, de la o generație la alta, în cadrul aceleiași familii ca un transfer de învestitură eroică de la tată la fiu, căci era un adevărat act de eroism ieșirea feciorului din sat și mersul la oaste. Indiferent că participa sau nu la luptă, flăcăul purtând cufărul tatălui, făcea dovada devenirii sale ca om și își asuma o mare răspundere față de familia în care a fost învățat să fie bun, ascultător și să își facă datoria. În cufăr era de fapt copilăria, dorul și visul băiatului care trebuie să devină om mare și să nu își facă de rușine părinții și satul. Bradul e unsimbol al vieții eterne. Considerat pomul vieţii, bradul are funcţii în ritualurile legate de toate cele trei evenimente ale vieţii: naştere, nuntă şi moarte. Însuşi cuvîntul care defineşte acest copac pare să fie foarte vechi, moştenit din fondul prelatin. Bradul apare în literatura populară, în special, pentru desemnarea fălniciei şi a vitalităţii. Veşnic verde pe culmile munţilor, prin simetria excepţională, el inoculează sensul perfecţiunii şi durabilului. Alegerea lemnului de brad pentru confecționarea cufărului nu e întâmplătoare.  Întoarcerea flăcăului de la oaste era așteptată, cu același cufăr plin, dar purtat de un om nou în care datele genetice și educația s-au diseminatîn regimul cazon și au născut bărbatul falnic asemenea bradului, întors acasă pentru a trăi frumos alături de familie. Cufărul pus în pod pentru cel care va urma era o garanție că vița bărbătească nu se stinge și că descendenții pe linie paternă vor duce mândria neamului  mai departe.

Cămașa

La plecarea  în cătunie mama feciorului țese în stative (la război) pânză pentru cămașa nouă a celui care pleacă. E o cămașă dată în tiara, cu alesătură și cusută de mâna mamei, uneori de mâna viitoarei mirese, pe care tânărul o va purta în ziua marii călătorii. E cămașa ieșirii din sat, echivalentă cu ieșirea din copilărie, e cămașa schimbării de destin și începutul inițierii.  Legătura puternică cu satul natal primește valențe simbolice, cămașa adunând în ea valorile lumii pe care tânărul o ia cu sine și o rapotează la univers pentru a înțelege sensul existenței și a principiilor etice dobândite. Alesătura poartă în ea lacrimi, fiindcă mama își plânge fiul plecat de acasă dar, și speranța că se va întoarce sănătos,întreg, capabil și pregătit de a deveni stâlpul familiei. E conștiința schimbării de generație și momentul acceptării faptului că fiul a crescut, că urmează o etapă grea de viață care îi va confirma că educația și dăruirea nu au fost de prisos. Dacă a avut loc deja pețitul și o nuntă e programată la liberare, atunci drăguța se implică în cusutul cămașei ca dovadă a sentimentelor și ca angajament. Dacă sentimentele sunt sincere, atunci ea devine parte a acestei plecări inițiatice care va verifica răbdarea și iubirea.

Am văzut în emoția cu care a fost cusută  cămașa purtată până la gară și doar până la Unitatea militară  o mantie a lui Nessus dar, ca expresie ce simbolizează o pasiune mistuitoare de care omul nu se poate descătuşa, o moarte simbolică, urmată de o înviere, în fapt devenirea.E desprinderea de sat și de copilărie, e durerea și dorul, mistuirea și înălțarea.

 Năfrămuța(batista)primită de la „drăguţă" exprimă o legătura de sufletun adevărat talisman. Asemenea năframei de cadență de la cununie (basma sau batistă înfășurată pe care o țineaumirii la altar), năfrămuțareflectă  încrederea și dragostea. Mai mult decât un semn al despărțirii, este de presupus că acest simbol este legat de ideea fecundității și perpetuării vieții și implicit, de existența și durabilitatea cuplului. Ne putem imagina de câte ori năframuța i-a dat putere flăcăului să treacă peste greul cătuniei și câte vise au fost legate în bucata de pânză ce a purtat în ea de-a lungul timpului dorul fetei dragi. Ni-l putem imagina pe tânărul soldat luând năfrămuța în clipele  de sigurătate și deznădejde, murmurând doina de suflet și găsind alinare în amintire: ,,Năfrămuță cu tri foi/ Am plecat de lângă voi,/Codrule, codrule drag,/ Mult mi-i dor și mult aș vrea/ Să văd pe mândruțamea/ Cum culege cânepa./ O culege fir cu fir/ Fața ei de trandafir/ O culege snop cu snop/ Fața ei pară de foc/ Năfrămuță de la sân/ Zi-mi de mândra să-mi alin”

Petrecerea flăcăului nu are sensul de simplu ospăț, așa cum înțelegem astăzi termenul, deși include și un ospaț, cu bucate bune, ceterași și joc. A petreceînseamnă în zona Năsăudului a conduce, a însoți pe cineva. De fapt, sensul cunoscut astăzi de petrecere nici nu a fost folosit până în epoca modernă. ,,Merem să-l petrecem pe Grigoraș” însemna,  în fond, însoțirea, susținerea morală și psihologică a feciorului. ,,Merem la petrecerea lui Ion” este participarea satului la alaiul care însoțește pe tânăr până la gară de unde ghezășul (trenul) îl va duce în cine știe ce colț de țară.

 La casa flăcăului se adună, în funcție de ora plecarii, cu câteva ore înainte, neamuri, prieteni, oameni dragi, fete frumoase și, desigur, drăguța. Mama feciorului cu socăcița satului pregătesc din timp bucate. O altfel de nuntire se pregătește, o nuntă cu destinul și prefacerea ființei. Masa e pusă și bucatele alese. Cămașa se îmbracă cu emoție, iar cufărul e deja pregătit în tindă. Tânărul își face apariția din camera de parade unde stau lucrurile de preț, îmbrăcat în cămașa  nouă, prilej de admirație și lacrimi  șterse pe ascuns. Lumea se asează la masa. Oamenii stau ca să le stea norocul și poate pentru a fixa legăturile de suflet. Se închină pahare și se fac urări de viață lungă și curaj. Flăcăul e numit deja bărbat, deoarece cătunia e privită de comunitatea rurală ca un exercițiu obigatoriu de confirmare a calităților. Se încinge hora, la o asemenea masa de petrecere fiind chemați și ceterașii care vor zice din stune și de bucurie, dar și de jale, de joc, de dor, însoțind alaiul până la plecarea din sat a cătanei.

Tânărul deschide jocul alături de cea dragă inimii sale. De obicei, după acest moment se găsea și prilejul intim ca fata să dea flăcăului năfrămuța, să simtă împreună drama despărțirii ca pe o fatalitate a destinului, să-și șoptească sentimentele și să jure credință. Toți cei prezenți intră în horă, flăcăi și fete, bătrâni și tineri ca expresie a vieții și vitalității în cercul sorții – hora destinului. Chiuiturile din jocul cătanei reflectă dragostea și nevoia angajamentelor de fidelitate care să-l întărească pe flăcău: ,,Eu mă duc, mândro, ca mâine/ Dorul meu ție-ți rămâne/ Ce să fac să-l iau cu mine/ Strânge-l, mândro, și mi-l leagă/ Și dă-l pe Someș să mergă? De cumva s-a scufunda/ Nu-mi mai trage nădejdea/ C-am murit pe undeva.” (hopăitură de băieți de pe Valea Someșului). ,,Du-te, bade, fă-ți armata/ Că nu mă mărită tata/ Că eu de-aș avea putere/ De la regiment te-aș cere/ Ți-aș da o carte și-un leu/ Te-aș duce unde vreau eu/ Ai face acas o lună/ Și acol o săptămână” (hopăitură de fete) sau„Eu mă duc, mândră, cătană,/ Tu rămâi ca să speli haine!/ Eu cu tine mă însor,/Nu căta un alt fecior!"

Despărțirea de părinți e prilej dramatic, amplificat lanivel afectiv de dramatizarea atent pregătită. Pe Valea Ilvelor, mai precis în satul Poiana Ilvei, existau poeți țărani implicați în ritual, aceiași chemați și la iertăciunea rostită înaintea ieșirii mirilor din casă sau la iertăciunea de la prohod. Aceștia pregăteau din timp versuri adaptate contextului familial la care erau invitați sau căutau în moștenirea de versuri structure care se potriveau pentru cel care pleacă și se desparte de familie și sat. Poetul țăran făcea un joc al măștilor și prelua vocea flăcăului, a mamei, a tatălui, amândrei, a prietenilor, a fetelor din sat, a neamurilor și a satului însuși personificat. Prin cuvântul rostit flăcăul își cerea iertare părinților, le mulțumea pentru tot și le promitea că nu îi va face de rușine și se va întoarce sănătos. Cam același mesaj era cuprins și în rostirile pentru prieteni sau neamuri. Rolul flăcăului era să asculte, să sărute mâna părinților atunci când versul o cere, să plângă asumat și demn, să nu se lase copleșit și să fie bărbat. În acest context și bărbatul avea voie să plângă, dar cu măsură și tărie. Mama putea plânge mai mult, iar tata avea voie să șteargă în văzul tuturor lacrima din colțul ochilor. Am sesizat în aceste ziceri de despărțire o intenție clară de a stoarce lacrimi, asemenea rostirilor de la alte rituri de trecere precum nunta sau moartea. E o formă de detensionare și eliberare prin plâns, o defulare a acumulărilor afective din perioada premergătoare plecării. O asemenea dramatizare fără lacrimi ar fi pus sub semnul întrebării nu atât sentimentele celor prezenți, cât mai ales potențialul poetic al starostelui.

Doina de cătănie se integrează momentului. Dacă flăcăul e înzestrat cu voce și putere o va cânta el însuși.Înstrăinarea celui care pleacă la oaste lasă îndurerată familia și fetele din sat care sunt îndemnate să nu se îndrăgostească de feciorii care vor pleca cătane ca să se ferească de dor: ,,Copiliță și cucoană/ Nu da gura la cătană/ Că cătana-i ca banu/ Duce-i doru cu anu/ Și cătana-i ca frunza/ Duce-i dorul ca vara/ Și cătana-i blestemată/ Lasă mamă, lasă tată/ Și ia pușca cu oțele/ Tu rămâi săracă lele/ Da de tine, lele-i bine/ Că rămâi în sat la tine,/ Da de mine-i, lele, rău/ Că mă duc din satul meu”.

Petrecerea are loc până la gară. Pe drum se strigă ciuituri atât de către fete cât și de către feciori. Ceterașii cântă partitura însoțirii mirilor spre cununie sau doina de cătănie. Marja de timp până la plecarea trenului era bine calculată pentru a face loc popasurilor pentru joc sau pentru a ciocni un pahar cu cei întâlniți pe drum. Cătana își poartă cu mândrie cufărul și mulțumește tuturor celor care, în cale, îi fac urări. Ultimul joc e pe peronul gării până la fluieratul trenului când se fac ultimele urări și cătana își ia rămas bun de la toți. O complicitate cu mecanicul de locomotivă și cu șeful de stație a existat până aproape de timpurile moderne pe Valea Ilvelor. Impegatul din Măgura Ilvei era anunțat că va urca o cătană din Poiana. Mesajul era transmis mecanicului care făcea ca locomotivasă dea semnal imediat ce trenul trecea de tunel și intra în sat. Trenul fluiera prelung până la sosirea în gară unde urca cu lacrimi în ochi flăcăulși continua să fluiere până la ieșirea din sat. Era un semn pentru toți. Chiar dacă cineva nu a știut de plecarea respectivăîn armată șuieratul prelung al trenului era semnalul înțeles de tot satul că încă unul s-a dus. Urmau întrebările la poartă: ..Oare cine? Și de-a cui? Cum de n-am știut”... Sau, dacă s-a știut, atunci ..Vai, săracu și Dumezeu i-ajute!”. O cruce făcută de fiecare la șuieratul cel lung al trenului era suportul spiritual comun oferit indirect și sincer de toți membri comunității rurale creștine.

Cucul este adesea invocat în doina de cătănie pe care flăcăul o murmura înaintea plecării, dar pe care o trăia ca mesaj mai ales în vremea milităriei. Plecarea în cătănie lasă un gol atât în viața flăcăului cât și în gospodăria părinților, flăcăul fiind considerat un braț puternic de muncă: ..Cântă cucu-n vârf de nuc/ Vine-mi vremea să mă duc/ Da-n cătane, nu la plug/ De unde cătana pleacă/ Rămâne curtea săracă/ Rămân boii înjugați/ Și părinții supărați”.Lirica de cătănie exprimă o suferință profundă, reținută și demnă, singurătatea celui care pleacă e similară cu singurătatea păsării. Cucul, o ,,pasăre vie”, ,,cu pana rară”, ,,cu pana verde” , apare ca mesager spre cei de acasă cărora le trimite gândul și dorul: ,,Cucule, pasăre vie,/ Bunul Dumnezeu te ție/ Zbori la mama ce suspină/ Și-i îmbună inima/ Să-i spui de mine ceva”(L. Păiuș: Lacrimi și durere, pag. 58). Cântecul cucului e prevestitor de necaz și tristețe, un cântec de moarte și de viață. E moartea inocenței și învierea bărbatului care din suferință și dor va renaște un om nou: ..Cucule, tu îmi cânți mie/ Că mă duc în cătunie/ Cucule, cât ce-ai pornit/ Poruncă aspră a venit”. Simbol ambivalent malefic și benefic, expresie a deznădejdii, dar șiun rău necesar maturizării, cucul e pasărea solitudinii, căci numai o desprindere atât de dureroasă de sat și experiența singurătății îi poate confirma profund și definitiv soldatului aparteneța la comunitatea rurală și rostul său în lume.

Dorul este cel mai important sentiment de care e cuprins poetul popular în lirica de cătănie, în special dorul după mândra, care e mai puternic decât cel de părinți: ,,Foaie verde, iarba pică,/ Dorul tău, mândră, mă strică/ Că dorul de la părinți/ Iute vine, iute-l uiți/ Dar dorul de la mândra/ Nicidecum nu-l poți uita/ Părăuaș, două izvoară/ Mândră, dorul tău m-omoară.” (I Ilieșiu: Folclor III, pag. 210). Dorul după mândra are atributele focului care arde și mistuie, consumă și construiește. ,,Din doruțul meu de-aseară/ Face-ai foc s-aprinzi o țară” (L. Păiuș: Lacrimi și durere,pag. 126) sau ,,Dorul mândrii de n-ar fi/ M-aș culca, m-aș hodini/ Dar dorul mândruții este/ Eu mă culc/ El mă trezește”(L. Păiuș: Lacrimi și durere, pag. 54).

Lirica de cătănie cuprinde creații de o mare sensibilitate și frumusețe în care trăirile profunde ale tânărului se configurează estetic și reflectă atât dureri individuale cât și durerile neamului românesc, mai ales în cântecele vechi când cătănia era echivalentă cu războiul și lupta împotriva asupririi. În acest caz, dorul exprima jalea flăcăilor plecați la oaste pentru mai mulți ani căci: ,,Recrutarea românilor din Transivania și din Bucovina sub pajura habsburgică și mai ales trimiterea lor pe cele mai diferite câmpuri de bătaie, de fiecare dată împotriva intereselor fundamentale ale națiunii lor, accentua tot mai mult drama colectivă a unui neam oprimat dar, în același timp din ce în ce mai conștient de justețea cauzei sale și de țelurile către care trebuia să se îndrepte” (prof. univ. Dumitru Pop: ,,Cuvânt înainte” la Doina Mărghitaș : ,,Tinerețe în vers”, Cluj-Napoca, 1980, pag. 6).

Doina de cătăniecuprinde o serie întregă de motive care redau paleta largă de frământări ale tânărului. Este expresia poetică și armonică a dorului, adică a tot ceea ce ține de trăirile sale profunde: incertitudine și teamă, dezrădăcinare și neputința de a controla mersul evenimentelor, suspiciunea și frica de abandon, sentimental ființei și sentimentul iubirii, nevoia de confirmare și nostalgia matricei originare. Doina conține drama soldatului și o redă ondulatoriu, trist și melancolic cum este și sufletul celui din care parcă s-a rupt ceva. Tănărul trebuie să renunțe la identitatea comunitară și să se uniformizeze pentru un ideal pe care nu totdeauna îl înțelege, pierde imaginea concretă a oamenilor și a locurilor natale dar, transfigurează legăturile de suflet în cânt și vers. ,,O, săracă cătana/ Când aude porunca/ Își descalță opinca/ Și-și încalță păpucu/ Și ia drumul de-a lungu/ De-a lungu și de-a latu/ Focu-i știe capătu/ De-a mai înturna ori nu/ Focu-i știe cărarea/ De-a mai înturna ori ba” sau ,,Foaie verde dor cu dor/ Să-mi cânt doina să nu mor/ De dorul satului meu/ Știe bunul Dumnezeu”.

Scrisorilefamiliale pe care le-am citit în investigația noastră din satul Poiana Ilvei precum și cercetările din alte sate năsăudene ne-au confirmat dorul profund, disimulat uneori în vers, alteori în construcție epică, legătura cu satul, dar și mândria tânărului de a-și fi îndeplinit menirea de bărbat, purtând cinstea părinților și a spațiului rural din care provine. Armata înseamnă mai mult, o experiență nouă, înscrisă în expectanțele comunității, pe care feciorul o confirmă și o detaliază prin stilul epistolar pe care îl practică experimental încă din perioada recrutării, în principal ca să nu se facă de rușine, fiindcă oricât de puțină carte ar ști un tânăr țăran măcar scrisoarea din armată trebuie să o  poată scrie ca să nu apeleze la vreun camarad mai școlit. Mai mult, această scrisoare, mai ales prima, va fi citită și altora sau va fi citită de preot sau de dascălul din sat. Formula introductivă e clasică: ,,Din primele rânduri de scrisoare vreau să va spun că sunt bine, sănătos, care sănătate v-o doresc și dumnevoastră.” Urmează conținutul: ,,Am ajuns cu bine la Unitate ( nr.) în ( localitatea) și m-o trimis în batalionul..., etc.”Mândru de uniformă și folosind termeni nou învățați, precum cazarmament, pluton,comandant de companie sau furier, tânărul soldat face dovada intrării într-o lume nouă care îl diferențiază. Spre sfârșitul scrisorii e dorul măsurat și întrebările legate de casă și ogor, de neamuri și prieteni. Scrisoare pentru mândra e de cilin(diferită), scrisă cam în același timp cu cea pentru părinți, uneori înainte chiar, deși ordinea e prestabilită: Băiete, mai nainte carte pentru muca (mămuca ) și tuca (tătuca), apoi pentru drăguță!

Scrisoarea în versuri e o creație literară prin gradul mult mai mare de generalizare a realităților descrise și totodată a modului în care este scrisă, prin capacitatea de a transmite emoție. Lirism subiectiv, cu mărci specifice subiectivității, scrisoarea în versuri redă trăsături general umane, gânduri și sentimente ale celor plecați în armată sau în război, reflectate dintr-o persectivă personalizată. Textul în versuri transfigurează realitatea, implică imaginarul poetic și justifică sentimentul. Conștient de implicația artistică, creatorul popular face distincția între experiența trăită și cântec: ,,Nu te, mamă, supăra/ Că așa mere cântarea/ Pre cum e inima mea/ Cartea asta o cetiți/ Pemine mă pomeniți/ Întru mulți ani să trăiți”(L. Păiuș: Lacrimi și durere, pag. 34).

Uneori scrisorile în versuri se adăugau celor în proză pentru că formula literară devenea cathartică și îl elibera pe soldatul creator de greutățile războiului:,,De n-aș ști cu pana scrie/ Aș muri în bătălie,/ Nu de pușcă, nu de tun/ C-aș muri de dor nebun./ Dar norocul e cu mine/ Că știu scrie tare bine/ Ș-apoi scriu la cărți mereu/  Și nu-mi pare deloc greu.”(L. Păiuș: Lacrimi și durere, pag. 45).

Scrisoarea e o solie de viață și un mijloc de comunicare afectivă. Răspunsul la scrisoare e îndelung așteptat pentru că timpul, oricât de scurt ar părea raportat la distanțe și cronologie, se dilată în trăirea omului. Chiar dacă feciorul nu e plecat prea departe de casă, nimic nu se compară în canalul de comunicare, din punctul de vedere al vitezei de transmitere a mesajului, cu strigatul peste gard. Tot ce e mai mult înseamnă amplificare, așteptare și durată, mai ales când e vorba de iubire și dorul de fata dragă ,,Cărticică, cărticea/ Du-te la mândruța mea/ Și-i du multă sănătate/ De aicea, de departe”(L. Păiuș: Lacrimi și durere, pag. 61).

Voie bună, Ardeal, că mă duc cătană în Cluj!

O glumă, ignoranța omului de la țară cu acces redus la educație, sintagma cu haz circulă în spațiul năsăudean. Analizând mentalități și stând de vorbă cu oamenii locului, am început să credem că e mai mult decât un banc local. Dincolo de zâmbet, e amărăciunea celui plecat. Orice separare de sat e echivalentă cu o ieșire din identitatea ardelenească și o nevoie de întoarcere la matrice. Clujul e Ardealul însuși dar, pentru țăranul din zona Năsăudului, limita universului ardelean în care se regăsește e capătul satului. Dincolo de asta e altă lume și de aici începe dorul. Pentru mulți tineri armata era singura ieșire din sat, unica experiență externă demnă de a fi integrată într-o imagine emblematică. Amintirile se transformă cu timpul în istorisiri pentru copii și nepoți. Bătrânii satului poartă marca memoriei cazone și fiecare are propria poveste. Dintr-o asemenea poveste cu tâlc și umor s-a născut probabil și întâmplarea cu ardeleanul care își ia rămas bun de la satul drag pentru a pleca în cătănie tocmaila Cluj.

Autori:  Elevi: Cornelia Hoha, Denisa Cadar, Gabriel Flueraș și cercul de folclor LTGM

  Prof. Sorina Cazac și Dănuț Archiudean