RECENZIE : volumul de versuri „EU ȘI SINGURĂTATEA”
„Arată-mi Doamne / locul acela tainic / unde pot să găsesc / cheile văzduhului / să nu-mi fie teamă / de înălțări / nici de căderi / Fă-mă Doamne pasăre / să-mi scriu pe cer / poemele / să mângâi cu aripa fiecare cuvânt / și dragostea mea / să îmbrățișeze lumea.”
(Dor, Ana Zegrean)
Personal, și îmi place să cred că toți scriitorii din Societatea literară „Conexiuni”, precum și toți cei care au cunoscut-o pe autoarea poemului citat, care i-au îndrăgit versurile și s-au regăsit în discursul liric, simt aripa cu care acest suflet plecat printre stele continuă să aștearnă gânduri și frumuseți în eter, lăsând norii să ne șoptească taina.
Fiind unul dintre cititorii domniei sale, și mai apoi, din anul 2020, onorată să-i fiu și colegă de breaslă, oarecum, fiind membre în Societatea Scriitorilor Bistrițeni, doresc să mă opresc asupra volumului „Eu și singurătatea”, volum ce cuprinde poeme scrise în ultima perioadă a vieții. Am pus la suflet versurile acestui volum, sunt precum un cântec divin de lebădă. Singurătatea de care amintește poeta este, de fapt, nu o singurătate propriu-zisă, ci o prezență, și nu orice prezență, ci este simțită apropierea profundă de Divinitate. Este o singurătate ce vine din profan, lumescul este cel care se îndepărtează sau tu, ca persoană, de el, dar cu cât se depărtează și se „decolorează” lumea, ca prezență materială, cu atât crește proporția în care se apropie Dumnezeu, sau se înalță omul înspre El. „Mereu Te-am simțit / la bine și la rău / Nu pot să Te-ating / că Tu ești în mine.” Deși este în palma lui Dumnezeu „o minusculă furnică”, un „bob neînsemnat”, omul întruchipat de lumea poetică a autoarei nu este strivit, ci, dimpotrivă, iertat și dăruit cu însăși jertfa Fiului pe Cruce. Crezul că „Dumnezeu îi trimite un înger” care îi stă alături în vise este mesajul către noi toți, astfel trebuie să înțelegem viața ca „Dar”: „Mi-ai dat viața ca un dar / Doar să-i găsesc un rost și-un tâlc.”
Confesiunea lirică a omului și a autoarei Ana Zegrean este una profundă, sinceră și, cu toate că presimte „sfârșitul de vară”, mărturișește că „nu ar vrea un soare muribund”, ci ar vrea „tot timpul primăvară.” Simte „furia toamnei”, a cărei îmbrățișare „omoară tot”. Călător prin anotimpurile vieții, omul constată că „a venit toamna”. „Sfârșitul de toamnă” trezește în sufletul obosit „dorința de zbor”, dar și un „gol”. Se declară totuși învimgător în fața „ceasului” care măsoară, și măsoară-ntruna clipele, fără milă: „Voi câștiga...un anotimp măcar...” Un anotimp în care grijile și gândurile despovărează sufletul care „trăiește sublima clipă-n reverie.” Un anotimp în care se-aud șoptind pricesne „dincolo de rai.” Iar dacă totuși îndoiala sau incertitudinea va mai poposi în gând și în inimă, nădejdea zvâcnește precum „o rază timidă de soare”, că, deși trupul va sta sub cruce, va rămâne lumina, va rămâne ce-a fost...prin cuvinte, iar cuvintele vor fi potecă pentru ca „să mă găsească cei ce...mi-au fost dragi!”, atunci „Când nu voi fi...”, spune poeta, nostalgic.
Este atât de puternic strigătul înspre Cer și atât de mare dorul, încât întreaga ființă se simte crispată, încremenită, se stinge treptat și glasul, rămâne chemarea: „Hai, tată...”: „Vreau să te întorci, să mă iei cu tine!” Volumul conține de asemenea omagii aduse altor suflete ce privesc din veșnicie înspre „popasul”, uneori tragic, al celor ce suntem încă aici. Este vorba despre poemele dedicate lui Ovidiu Danci, „Drum către stele”, precum și părintelui Dumitru Pugna, („Omagiu”), cel care a uscat ades lacrima de pe obrazul autoarei. Și dacă suntem în sferele înalte, nu putem să nu ne oprim asupra versurilor închinate „Luceafărului blând – Eminescu”: „Că îngeri au scris în lutul durut / să fii în vecie lumină / să fii și sfârșit și-nceput / domn peste lumi ce-o să vină...”
„Colindător”prin anii ce se scurg grăbiți, chinuit de „întrebări fără răspuns” de-„acum și întotdeauna”, deseori omul uită că „Dumnezeu ne-a dat de toate” și ne simțim bolnavi, căci „sufletul ne doare!” Obosit și din ce în ce mai stingher, prin „vise de noapte”, e cuprins de uitare, uitarea de zgomotul lumii. Simte cum va renaște, precum o „făptură măiastră”. Jertfa de pe Cruce este supremul act de iubire, suprema și cea mai adevărată dovadă de credință: „Hristos a Înviat!”, mărturisită în poezia „De Paști”.
„Bietele frunze”, strivite de greu și de nevoi, vor fi „zălogul nostru în pământ”, însă dincolo de ele se întrevede „Visul de primăvară”, zugrăvit de către poetă precum o „divină încurajare”. Și, ca un imn al dragostei, autoarea își mărturisește credința de neclintit: „Prin dragoste, orice ființă / De rău se vindecă, de tot!” (Început de primăvară)
Prof. Mirela Rus