Un gând înălțat spre cer, spre Monahul de la Rohia, părintele Nicolae Steinhardt, mărturisitorul care s-a născut în 29 iulie!
Nicolae Aurelian Steinardt s-a născut la 29 iulie 1912, in localitatea Pantelimon, Ilfov. Scriitor, critic literar, eseist, publicist și jurist, de origine evreiască fiind, s-a convertit la creștinismul ortodox în închisoarea de la Jilava, luând numele de fratele Nicolae și călugărindu-se după ce a fost pus în libertate. Printre volumele sale, amintim: „În genul ....tinerilor” (volumul de debut), „Essai sur la conception catholique du Judaisme”, „Critică la persoana întâi”, „Prin alții spre sine”, capodopera „Jurnalul fericirii”, „Dăruind vei dobândi - Cuvinte de credință”, „În genul lui Cioran, Noica, Eliade....”, „Drumul către isihie”, „Dumnezeu în care spui că nu crezi”, „Eseu romanțat asupra neizbânzii” etc. Are de asemenea traduceri din engleză în română, din română în franceză, traduceri în alte limbi ale operei „Jurnalul fericirii”, traducere în franceză a volumului „Dăruind vei dobândi”.
Nu se poate vorbi despre scriitorul Nicolae Steinhardt fără a poposi câteva clipe asupra „Jurnalului fericirii”. Cartea poate fi citită din diferite unghiuri de vedere și pe mai multe planuri. Teologia, literatura, cultura, filozifia au ca punct de referință Centrul Universului, ființa Mântuitorului, divino-umană. De ce „Jurnalul fericirii”? Surprinzător acest titlu, pentru că se relatează scene dramatice, dure: crime, opresiune, umilințe..., și totuși fericire...?! Este la capătul unei grele suferințe șansa de a descoperi cele nouă fericiri, a acelor virtuți care ne deschid lacătul unei porți ce duce înspre Împărăția Cerească. Precum textul fericirilor, lucrarea inestimabilă a autorului ni-l dezvăluie pe cel prigonit pentru dreptate, pe cel smerit, pe cel blând, pe cel curat cu inima, pe cel ocărât.
Drumul parcurs în „Jurnalul fericirii” nu este precum un scenariu de film sau al unei cărți obișnuite, cu un fir epic ușor de urmărit. Este calea bătătorită de omul dezorientat la început, dar luminat apoi, este nașterea ființei care are chipul lui Dumnezeu și care capătă pecetea Duhului Sfânt după ce primește lumina Botezului. Acest moment evocat este unul dintre cele mai emoționante, mai surprinzătoare, mai ales că exprimă contrastul dintre măreția și sacralitatea unui astfel de eveniment și mizerabilitatea împrejurării. Cititorul probabil are momente de revoltă pe parcursul lecturii operei și se așteaptă ca personajul-autor să fie înverșunat împotriva atâtor umilinței, a batjocurii și a regimului politic care le-a creat. Dar nu se întâmplă asta. Toate încercările, situațiile limită sunt întâmpinate și contracarate de puterea credinței. În acest sens, afirmația din finalul jurnalului este precum un testament: „Numai creștin fiind mă vizitează – în pofida oricărei rațiuni – fericirea...că mai fericit este a da decât a lua.”
Ideea de mai sus este magistral conturată în opera „Dăruind vei dobândi”. Pe cât de adevărat, pe atât de paradoxal. Dăruind, nu sărăcești, ci te îmbogățești. În aceasta stă taina iubirii creștine. Nu trebuie să fii putred de bogat pentru a fi generos. Monahul de la Rohia ne spune că nu este atât de important cât de mult dăruim, ci cât de multă iubire așezăm acolo, în darul nostru. Părintele ne îndeamnă să oferim un zâmbet, o floare, mângâiere pentru cei necăjiți, deoarece orice gest izvorât din inimă este bine-plăcut înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce este și mai uimitor din ceea ce ne învață părintele Steinhardt în lucrarea sa, este să dăruim din ceea ce nu avem. Dând celuilalt ce poate nu ai tu, nădejde, lumină, credință, le vei dobândi la rândul tău. „Dând ce nu ai, dobândești și tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ți lipsesc”. Paradoxal și uluitor! Dacă vrei să conduci, să cârmuiești, trebuie să slujești celollalți; dacă vrei să te înalți, smerește-te, deșertează-te de sine; dacă dorești a-ți recâștiga nevinovăția, recunoaște că ești vinovat. „De vrei să-ți mântuiești sufletul, pierde-l pentru Mine.”
Ilustrativă pentru înțelegerea temei acestei scrieri, „Dăruind vei dobândi”, este o scurtă și profundă învățătură din Sfinții Părinți, care spune că cineva îl întreabă pe un bătrân pustnic care este taina armoniei cu toți oamenii. Bătrânul îi răspunde că este a dărui ceva fiecărui om întâlnit în cale. Tânărul nu înțelege și crede că trebuie să dea de pomană. Pustnicul, zâmbind, îi spune cu blândețe, că taina armoniei și a fericirii este să dăruiești un zâmbet, o vorbă bună, o pâine, iubire, compasiune, înțelegere, adică o fărâmă din inima ta.
„Dând lumina pe care nu o ai, o vei avea și tu.”
„....Mai adânc decât adâncul sinei tale. Mai tăinuit, mai înfășurat, mai limpede, izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtășie.”
(Nicolae Steinhardt, „Dăruind vei dobândi”)
Prof. Mirela Rus