Este bine, este chiar necesar ca, din când în când, să aruncăm o privire înspre noi, înspre sinele nostru, pentru a face un bilanț al propriilor noastre fapte, gânduri, simțăminte. Și un bun prilej pentru o astfel de introspecție este această perioadă de început de primăvară și, în același timp, de început de post. Este Postul Sfintelor Paști, cea mai mare sărbătoare a creștinității, perioadă în care ar trebui să pășim cu gândul de a ne purifica sufletește și trupește, de a ne elibera, pe cât posibil, de colbul și de noroiul acestei vieții pământești.
Omul, ca trup și suflet, trăiește nu numai prin cele cinci simțuri care îi oferă o cunoaștere perceptuală, ci și prin cel de al șaselea simț, greu de înțeles și de cunoscut, și anume acela al primirii și cunoașterii darului Duhului Sfânt, precum și al simțirii îngerului păzitor. Această percepție îl definește pe omul lăuntric, care este așadar spiritul nostru liber de a se îndrepta spre cele de sus, slobozit de grijile și dorințele pământești. Filozoful creștin Du Prel spune că stelele strălucesc atât ziua, cât și noaptea, dar noi nu le vedem ziua deoarece lumina soarelui le umbrește. La fel se întâmplă și cu sufletul, care „nu aude șoaptele fine și duioase ale lumii de sus” atunci când zgomotul grijilor și al zădărniciilor îl asurzesc. Omul are ochiul care le vede pe cele pământești, dar care, slăbit de acestea, ajunge să vadă mai mult întunecimea, dar are un alt ochi, cel care vede cele duhovnicești. În acest fel, firea noastră lăuntrică renaște zi de zi, apropiindu-se de Dumnezeu.
Scopul nostru acum, la început urcușului înspre Înviere, la început de primăvară totodată, dar și scopul întregii noastre vieți, este de a încerca să ne înnoim sufletul, să avem răbdare și nădejde pe această cale ce nu este presărată doar cu flori și iarbă verde, ci și cu spini și pălămidă, cale ce duce către Împărăția cea Cerească.
Inima omului este ca un burete. Dacă îl storci, se va scurge apa. Inima, îmbibată și apăsată de greutățile vieții de zi cu zi, se va purifica prin filtrul suferinței, al încercărilor la care suntem supuși. Să ne oprim puțin, să ne dăm răgaz, să izgonim dinlăuntrul nostru tot ceea ce ar putea umbri chipul Celui Ce ne-a creat. Suntem de prea multă vreme în întuneric, și asta pentru că trăim fără rânduială, nu mai avem simțul măsurii și al echilibrului. În dragostea unuia față de altul, în milostenie, în omenie și smerenie, nu trebuie să existe măsură, niciodată nu e prea mult. La capătul acestor zile dinaintea Sfintei Sărbători a Paștilor ar trebui să putem vedea, părunzând înăuntrul nostru, trăsăturile Învierii lăuntrice întru Hristos. Fiecare dintre noi, dacă va pătrunde în sinea sa, va vedea care este puterea sa lucrătoare, dacă va rămâne sau nu în lupta cu cele deșarte și dacă va reuși să guste, la capăt de drum, din pacea și bucuria binelui.
Lumea nu este a mea, lucrurile nu-mi aparțin mie. Dacă vom conștientiza asta, ne vom elibera de constrângerea propriului sine și a propriei subiectivități. Dacă Dumnezeu a creat lumea înainte de om, prin om aceasta a devenit o realitate deplină. Pentru fiecare în parte, Creatorul are un plan, bucuriile și necazurile, rezultatele și eșecurile fac parte din „cuvântarea coerentă a lui Dumnezeu adresată subiectului uman”, cum arată părintele Dumitru Stăniloaie. Este suficient să nu ne opunem acesteia, să ne privim în adâncul ființei noastre și să intrăm în dialogul cu Logosul divin, nu numai acum, în această perioadă de pregătire pentru Sărbătoarea Învierii, ci să preluăm acest lucru ca pe un motto al existenței noastre.
MIRELA RUS