-Confesiune-

Zi de octombrie, pe final de octombrie....Luna a zecea, dar de fapt, luna a opta (după calendarul dacic, adevărat, unde septembrie însemna luna a șaptea, octombrie, a opta, noiembrie, a noua, decembrie, luna a zecea). Octombrie, luna în care Dumnezeu Și-a trimis gândul său ca dar mamei mele, Și-a trimis zâmbetul său pe chipul și în brațele mamei mele....Și nu spun asta pentru a mă măreți, cu ce comoară a fost copilul din mine, ci pentru că știu că, pentru draga mea mamă, cele mai fericite momente din viața ei au fost cele în care am venit eu și fratele meu pe lume, știu că, pentru orice mamă din lumea asta, momentul nașterii unui copil este cea mai mare binecuvântare (sau cel puțin așa ar trebui să fie...).

            Soare blând....în cer bucurie....Eu îl văd mult prea sus (soarele)....îl simt mult prea departe, căci în suflet e frig și viața-i „vânare de vânt”. Șoapte de îngeri pe raze de dor. Dar de ce șoapta lor face lacrima să curgă și să ardă? Arde obrazul meu, la fel cum arde și sufletul meu ca o văpaie.

            Cade frunza...Fiecare dintre noi e o frunză. Pe unele le strivim sub talpa indiferenței noastre. Sau le lăsăm să cadă înainte de a se usca....Vântul le leagănă, raza călduță le mângâie în zborul lor lin...

            Ce toamnă! Ce pustiu pe câmpuri și în inimă! Trece totul fără să simți nicio trecere...Frigul nu te mai îngheață, soarele nu te mai încălzește...Aștepți norul să-ți dezvăluie taina de dincolo de el.

            Norii îți vorbesc. Îți vorbesc despre veșnicie...Căci va trece și toamna asta, pentru că iarna o va înghiți, ca apoi primăvara să-și încerce biruința cu verdele ei. Vara va pune pecetea izbânzii...poate...Și iar va fi toamnă, și iar va cădea frunza, și norul va învălui totul...până când, de după el, va zâmbi nemurirea....

 

                                                                          

Prof. Mirela Rus