Pornitul nunţii – Secvenţe pe  Şieu şi Someş

Nunta reprezintă o etapă de echilibru între Naştere şi Moarte, este un eveniment asumat de fiecare individ în parte, minuţios pregătit, marcând schimbarea statutului social şi moral, dar şi evoluţia spirituală. Căsătoria este o etapă indispensabilă a existenţei, ca o experienţă umană fundamentală şi absolut necesară în viaţa omului, impusă de legile firii. Nunta semnifică un moment de întemeiere, de început al unui nou mod de viaţă, când două destine individuale se unesc pentru a forma o familie,  implicit un nou neam. Tinerii trec astfel în categoria oamenilor maturi, a gospodarilor, lucru care coincide cu trecerea într-un alt ciclu vital. Aşadar, nunta este înţeleasă ca o etapă absolut necesară în existenţa unei persoane, un ritual ce trebuie în mod obligatoriu împlinit pentru ca omul să se considere împlinit. Bucuria nunţii este împărtăşită în mod entuziast de către întreaga colectivitate.

Steagul  este simbolul cetei de flăcăi din care se desprinde mirele, cel care are dreptul lasteagul nunţii sale doar o dată în viaţă.Steagul este un element important ce defineşte nunta tradiţională din Transilvania, simbol al  masculinităţii, virilităţii şi al puterii: „simbol masculin de vitalitate şi putere, în care relaţiile dintre bărbat şi femeie, viaţă şi moarte, precum şi valorile patriarhatului sunt codificate cultural...reprezintă pur şi simplu virilitate masculină.”[1]. În primul rând, el „apare ca un semn caracteristic al oştilor angajate în luptă”[2], dar şi având o importantă semnificaţie estetică „de a impune ceremonialului o notă sărbătorească, fastuoasă”; este totodată „podoba mirelui şi a miresei”. Steagul era un simbol important al căsătoriei, un simbol masculin de vitalitate şi putere. În DEX găsim următoarea definiţie a steagului de mire: „obiect asemănător cu un steag, făcut din mai multe năframe de mătase şi împodobit cu panglici şi spice de grâu, pe care îl poartă un călăreţ în fruntea alaiului care merge să aducă mireasa la casa mirelui.”[3] Orice steag în sine conţine în plan simbolic o anumită forţă ce se revarsă asupra grupului, dar şi o putere de unificare şi de conexiune a membrilor.Împodobirea steagului pentru nuntă era un eveniment important, alături de „pusul struţului”, îmbrăcarea botelor şi confecţionarea cununii pentru mireasă. La tot acest proces se adauga jocul steagului, imprimarea ritmului, conexiunea cu energia evenimentului şi impresia în faţa druştelor, a mirilor şi a întregului alai de nuntă.

Astfel, în săptămâna nunţii chemătorii şi ,,druştele’’ mergeau la pădure să caute o plantă veşnic verde numită ,,bărbânoc’’. Bărbânocul era folosit la confecţionarea cununii pentru steag şi a cununii pentru mireasă. Importanţa bărbânocului era foarte mare în ceremonial, astfel  încât nunta nu se putea desfăşura în lipsă. De aceea flăcăii şi fetele îl căutau prin păduri chiar şi iarna, topind zăpada.

Pe Valea Şieuluinunta tradiţională începe de vineri dimineaţa cu prestaţia cemătorilor.  Aceştia sunt fete si feciori din sat, care sunt rugaţi de mire şi mireasă să meargă din casă în casă şi să invite oamenii la nuntă. Cemătorii se împart in două grupuri, fetele sau cemătoarele şi feciorii sau cemătorii, care fac invitaţiile prin zicături. Fetele pornesc de la mireasă, iar feciorii de la mire, la fiecare casă rostindu-se câte o zicătură diferită.

Strigăturile culese de la bătrânii din satul Ruştior evidenţiază un proces ritualic prin care se produce transferul emoţiei şi însoţirea în noul statut social care se desăvărşeşte prin cununie şi nunta propriu-zisă. Pornirea de  la mireasă e începutul « trecerii » spre o nouă etapă,  în ritmul arhaic ce ritmează ciclul vieţii individuale integrându-l ritmurilor naturale şi cosmice. « Verdele înverzit » purtat de mireasă şi cuprins în strigătura cemătoarelor, în podoaba steagului şi în « peana » mirelui e simbolul vitalităţii şi al eternităţii, în baza cunoscutei omologări dintre om şi univers, specifică gândirii arhaice de pretutindeni.

După cemat : După ce termină de invitat tot satul la nuntă, cematorii de la Ruştior şi de pe Valea Şieului intră la mireasă, cematoarele intră la mire şi ospătează. Dupa ospăţ, fetele merg la mireasă şi feciorii la mire pentru a-şi lua plata care constă într-un colac împletit şi însemnat cu flori din aluat. Atât cemătoarele cât şi cemătorii îşi duc colacii acasă, se schimbă cu alte straie bune, pentru că în ziua când se chemă la nuntă aceştia trebuie să poarte cele mai frumoase haine.

Cemătoarele poartă cămăşi cusute cu mărgele şi fluturi, poale de pânză cu mărgele şi zadii negre sau în alte culori pe care se află, de asemenea, mătase, mărgele şi fluturi. Pe cap au flori de muşcată, părul le este împletit, la capăt având o fundă mare.Cemătorii poartă cizme din piele cu tureac înalt, iţari ţesuţi în război, cămăşi cu șâră de mărgele sau mătase şi curea lată din piele,  pană de aspiran şi muşcată.

Jocul steagului : Cematorii din satul Ruştior merg îmbrăcaţi de sărbătoare alături de mire la casa miresei unde sunt aşteptaţi  de cemătoare şi mireasă pentru a porni spre centrul satului, unde este joc. Un fecior, cel mai apropiat de mire, poartă un steag confecţionat dintr-o năframă roşie pe care este cusut un material alb, cu tricolor, steagul fiind împodobit cu bănuţi(bărbănoc), flori, cănaci mari de lână şi clopoţele. Steagul este dat mirelui printr-o zicală rostită de trei ori.

Cântecul steagului

Să te faci cu voie bună,

Mire, pe un steag mândru şi frumos!

Mirele îl ridică după care îl înapoiază feciorilor rostind o altă strigătură, tot de trei ori.

Să-l purtaţi sănătoşi şi voioşi !

Steagul trebuie jucat de feciori de vineri seara până duminică seara.

Jocul steagului de vineri, pe Şieu, nu durează foarte mult pentru că, în ziua următoare, sâmbăta, neamurile mirelui şi ale miresei trebuie să pregătescă masa şi toate cele necesare pentru ca ospăţul să mulţumească pe toată lumea.

Steagul urma să însoţească  nunta în toate momentele ei şi să fie purtat de stegarul din ceata mirelui şi păzit bine pentru a nu fi furat de alţi flăcăi. Dacă se întâmpla acest lucru, el trebuia răscumpărat.

Pe  toată valea Someşului, dar şi în zona Ilvelor, unde aparşi anumite interferenţe etnografice –  jocul steagului are loc, de asemenea, după derularea etapelor pregătitoare ale nunţii (peţitul, logodna, rânduiala nunţii, chematul). În acest areal etnografic steagul are loc sâmbătă  în casa mirelui unde se adună toţi feciorii satului (chemătorii mirelui)pentru a pregăti însoţirea alaiului şi scoaterea mirelui din casă. Steagul e o bâtă de brad de aproximativ 2 m, de preferinţă din lemn de brad, încrustată cu motive sau cel puţin,bine şlefuită, pregătită din timp şi îmbrăcată de druşte şi feciori din sat, tovarăşii mirelui, chemătorii la nuntă. La confecţionarea acestuia participau toţi tovarăşii mirelui dar, unul dintre ei, viitorul « stegar », are responsabilitatea de a organiza şi gestiona buna desfăşurare a întâlnirii. El dădea de obicei verdictul final : Fain.

 La procesul ritualic al împodobirii participă în unele locuri şi fetele care ajută cu sfaturi estetice, dar şi cu impulsul unei posibile viitoare nuntiri. În satele de pe Someş, fetele făceau „struţuri” din muşcată sau din flori de ,,otavă’’. Druştele împleteau cununa pentru mireasă şi pentru steag. Mireasa făcea ,,struţul’’mirelui, ultimul pe care aceasta îl mai purta în viaţa sa. Se  puneau „struţurile” pe pălăriile sau pe căciulile chematorilor. Mireasa punea struţul mirelui.

Apoi, urma îmbrăcatul steagului. Steagul era format dintr-o bâtă de aproximativ doi metri, cioplită frumos,  pe care se coseau năframe, panglici colorate şi tricolore, două cununi de bărbânoc, ciucuri cu zurgălăi. Când se făcea steagul se servea băutură şi mâncare. O dată terminat steagul era luat şi scuturat pentru prima dată de către mire. În zona Salva-Năsăud flăcăii făceau o roată în jurul mirelui şi chiuiau împreună cu druştele. Printre aceste strigături se distinge una, de o deosebită frumuseţe, care anunţa trecerea de la stadiul de flăcău la cel de bărbat căsătorit:

„ Sărace mnire frumos

Cum ţ-a pica struţu jos,

Pântr-o floare din grădină,

Pântr-o tânără copilă,

Pântr-o floare de muşcată,

Pântr-o tânără nevastă.”

Podoabele sunt în esenţă aceleaşi în tot acest spaţiu cercetat, deşi există o anumită variaţie estetică de la un sat la altul, în funcţie tradiţie, de formula anonimă şi colectivă a momentului sau viziunea tânărului care transferă în podoabe  trăirea personală a evenimentului. Un steg la o nuntă de gazde trebuie să impresioneze, iar un adevărat stegar nu se cuvine să vină cu un steag modest şi prea comun. Ceva trebuie să diferenţieze fiecare nuntă, dacă nu prin podoabe, măcar prin mânuirea steagului şi forţa vestirii.

Vorbind despre steagul la Chiuza, sat de pe Valea Someşului aflat sub aspect etnografic într-un spaţiu de trecere de la zona Năsăudului spre cea a Câmpiei Transilvaniei, prof. Vasile Filip, în studiul Pomul şi steagul în ritualul nunţii şi înmormântării din satul Chiuza, jud. Bistriţa-Năsăud, consideră că simbolismul originar al steagului se înscrie în simbolismul riturilor de trecere alături de naştere şi înmormântare[4]. La Chiuza podoabele steagului constau în două năfrămi,una roşie şi una albă. Cruciş, peste acestea,se aşezau două brâie fecioreşti. La vărf, sprijită de două beţe aşezată în cruce, se aşeza o cunună de bărbănoc, plantă ce se folosea şi la cununa miresei. De crucea-support a cununii de bărbănoc se atârnau şase-opt zurgălăi. Astfel pregătit steagul va însoţi nunta în toate momentele ei, scuturat de un stegar, cel mai destoinic, cel mai « viteaz » dintre « feciorii de împărat », aflat permanent în fruntea alaiului.

Stegarul, unul dintre cei mai frumoși fecioridin sat, ales de juriul fetelor, trebuie sa-și facă bine datoria încredințată,să scuture în permanență steagul, să sune clopoțeii cât mai tare și oamenii să iasă pentru a vedea alaiul.Stegarul este omul de încredere al mirelui și are datoria sacră de a păzi cu strășnicie integritatea steagului în tot timpul desfășurării ceremonialului nupțial.Personaj cu o functie importantă în cadrul nunții, stegarului i se strigă o serie de chiuituri. Variaţia vocilor masculine din strigătura steagului şi cea a celor femininedin grupul fetelor delanşează o un schimb  de mesaje care pornesc dintr-un cod colectiv  al oraţiei de nuntă şi alternează sau se transformă  în mesaje individuale care folosesc masca evenimentului pentru a transmite sentimente de dragoste, nostalgii, regrete sau speranţe personale, toate înscrise într-o paradigmă tradiţională.

,,Nime-n lume nu mi-i drag

Numai badea de sub steag,

Că-i cu pană-n pălărie

Și cu pinteni la călcâie.

Când pășește zurăiește,

Inima mi se topește

A pășit și-a zurăit

Inima mi s-a topit.

Scutură bade steagu,

Scutura-mi-te-ar dracu,

Că noi mândru l-am gătat

Și la om frumos l-am dat,

Cu cămașă de bumbac,

Fetele după el zac,

Cu cămașă de fuior,

Fetele după el mor.”

Ziua nunţii : Spectacolul nunții începe după ce pregătirile materiale au fost încheiate și începe desfășurarea spectacolului a cărui acțiune,de la prima până la ultima scenă, are drept scop consfințirea legăturii dintre doi tineri, trecerea pe nesimțite,după preparative îndelungate, în noua stare,în noua ipostază socială şi sociologică.De sâmbătă dimineaţă până la amiază se aranjează mesele pentru ca după-masă să se gătească nuntaşii pentru a începe nunta. Mireasa este îmbrăcată de o femeie mai pricepută, care îi aranjează părul şi şlaierul, hainele pe care le îmbracă, făcute de soacră, iar părul se împleteşte şi se împodobeşte cu flori.

Cemătorii, ceteraşii şi câteva neamuri ale mirelui pleacă la nănaşi acasă pentru a-i duce la casa mirelui şi pentru a merge împreuna cu mirele la casa miresei, apoi spre biserică. După nănaşii străini merg cemători călare pe cai împodobiţi cu flori, cănaci, beteală şi bănuţi. Călăreţii aşezaţi în şa, pe un lepedeu ţesutîn  stative, întâmpină nănaşii şi vestesc sosirea lor în sat.  Ajunşi la mireasă, aceasta îşi ia ramas bun de la părinţi, fraţi, fete şi feciori şi de la cei apropiaţi. De la casa miresei porneşte tot alaiul acompaniat de muzică şi strigăturile pe care cemătorii le adresează mirilor.

Spectacolul nunții se realizează printr-o serie de fapte dintre care unele,cum este despărțirea de părinți,de flăcăi și fete și trecerea într-o nouă situație conțin o anumită doză de tragism, iar altele, ce survin pe parcursul desfășurării spectacolului, starostele, jocul steagului, colăcarii,închinatul pomului, cum se întâmplă pe Valea Şieului, hora sau ciuitura găinii, pe Valea Someşului şi nu numai, conţin doza necesară de umor şi spirit pozitiv necesare echilibrului care  să anticipeze viaţa matrimonială, de fapt viaţa în esenţa sa. La nuntă se plânge, e adevărat ,,cu lacrimi de mireasă”, mai plânge și soacra mică, dar se și râde. Chiar dacă în drama populară a nunții nu avem conflicte dramatice puternice, anumite conflicte, fie ele chiar și psihologice, totuși există. Nu lipsesc însă nici conflictele sociale mai ales în cazurile când unirea tinerilor este condiționată de avuția materială.

                    Steagul şi jocul său său ţin ritmul nunţii până la cununia religioasă. După eveniment în  Leşu Ilvei steagul se păstrează în casa dinainte multă vreme până se scutură grâul, apoi este mutat în pod ca pavăză a casei, dacă rostul lui se încheia şi nu mai era împrumutat şi altora. Cununa miresei, la rândul ei, e pusă în fereastra de la camera de parade în  casa părinţilor unde se păstrează cam un an la vedere oamenilor ce trec pe drum, ca să se ştie că de acolo a plecat o mândră fecioară pe drumul propriului destin matrimonial. Pe valea Someşului,în satul Chiuza, despodobirea  steagului se face luni seara, după adusul lăzii de zestre, lemnul de brad al steagului fiind de aici înainte folosit de tânăra mireasă drept cujaica(furca de tors), păstrată până la bătrâneţe.La Sebiş steagul despodobit se fixează pe perete în casa mare şi se ţine acolo „multă vreme”, până când în contextul existenţial apar alte evenimente marcante, cumva până când îşi termină povestea, devine mit, pentru a lasă loc altei poveşti de viaţă şi tradiţie.

Podoabele steagului. Semnificaţii

Busuiocul este o plantă „fermecătoare",  calificat drept floarea fetelor, ca simbol erotic; unii îi atribuie şi un uşor iz melancolic, dar el îndeplineşte funcţia unui puternic stimulent şi are multiple întrebuinţări în magia dragostei; se aşează sub pernă, pentru ca tânăra să-şi viseze ursitul; pus în păr sau în sân, are puterea să atragă dragostea celui dorit[5].Şi în chiuitura stegarului din judeţul Bistriţa-Năsăud se invocă busuiocul,plantă cu semnificație ritualică aducătoare de noroc şi bucurie:

,,Dă Doamne-n acest loc

Să răsară busuioc.

De-om veni de-amu-ntr-un an

Să răsară măgeran.

De-om veni de-amu-ntr-o lună

Să găsim tot voie bună.”

Foaie verdeeste structura care se regăseşte în mai multe strigături de nuntă, atât în cele ale stegarilor cât şi în cele ale druştelor sau ale altor nuntaşi.Verdele înverzit e prezent în podoaba steagului, cununa sau buchetul miresei sau în cosiţele druştelor. Verdele e viaţăşi energie, un simbol vital care amplifică sărbătoarea şi potenţează dinamica evenimentului. Tinereţea mirilor se transfigurează în forţa cuplului aflat în ceremonialul nunţii la cumpăna dintre etapele vieţii, jocul steagului aminteşte ritmic şi textual că etapete existenţiale se succed cu repeziciune, că  viaţa implică responsabilitate, asumare şi regrete, dar, merge întodeauna înainte, cu bucurii şi necazuri, cu tristeţi şi împliniri.

Grâul e prins în cununa steagului, mai ale pe Valea Someşului superior, dar şi în zona de câmpie a judeţului. De la sămânţa semănată şi până la sămânţa recoltată și de aici până la transformarea ei în pâine, considerat, pe drept, „cinstea mesei", grâul este prezent în toate obiceiurile calendaristice şi însoţeşte zi de zi viaţa omului, inclusiv în momentele sale de răscruce: naşterea, căsătoria, moartea; nu există plantă, în afară de grâu, şi nici aliment, în afară de pâine, care să adune în jur atâtea obiceiuri şi tradiţii populare.[6]Grâul este aducător de belşug şi de aceea în vârful steaguluila nuntă se pune un mănunchi de spice de grâu, apoi acesta este împodobit cu betele, panglici şi năframe înflorate sau batiste. În cadrul confruntării steagurilor grâul scuturat din vârful steagului antrenează energiile pământului pentru prosperitate şi recoltă. Simbol al germinaţiei, grâul în obiceiul de nuntă e un simbol al generaţiilor ce vor urma, speranţa pruncilor frumoşi şi sănătoşi care vor împlini familia şi vor duce neamul mai departe.

Bărbănocul,planta veşnic verde,se foloseşte la împodobirea stegului de nuntă în satele de pe cursul inferior al Someşului Mare. Acesta era dinainte pregătit, adus din pădure cu o zi-două înainte, din locuri anume ştiute,de unde putea fi cules chiar şi iarna de sub zăpadă, ca să fie de noroc la semănăturile de grâu şi nicicând să nu lipsească cele trebuincioase din casă; planta o ia mireasa, ca să „nu-şi piardă faţa"[7], adică să nu îmbătrânească repede, ci să fie tot tânără şi în putere aşa cum va fi mereu la nuntă feciorul care scutură steagul.

Bradul e un simbol al vieții eterne. Din lemn de brad se face suportul de steag, din lemnul de steag se face cujaica (furca de tors) a nevestei pe care o va păstra până la bătrâneţe. Considerat pomul vieţii, bradul are funcţii în ritualurile legate de toate cele trei evenimente ale vieţii:naştere, nuntă şi moarte. Însuşi cuvântul care defineşte acest copac pare să fie foarte vechi, moştenit din fondul prelatin. Bradul apare în literatura populară, în special, pentru desemnarea fălniciei şi a vitalităţii. Veşnic verde pe culmile munţilor, prin simetria excepţională, el inoculează sensul perfecţiunii şi durabilului. Alegerea lemnului de brad pentru confecționarea steagului nu e întâmplătoare. Vestirea şi însoţirea mirelui, anunţarea alaiului de nuntă e simbolul unui om nou în care datele genetice și educația s-au diseminat în taina căsătoriei și au născut bărbatul falnic asemenea bradului, pregătit pentru a trăi frumos alături de familia nou întemeiată. Cujaica din lemnul de brad al steagului e o amintire a nunţii, dar era o garanție că vița bărbătească nu se stinge şi că urmaşii vor duce mândria neamului  mai departe.

Pomul la nuntă. Imaginea celor doi arbori îmbrăţişaţi care apare în basme este simbolul iubirii. Cu cât arborii sunt mai mari, cu atât este mai evidentă aglutinarea simbolului iubirii cu cel al căsătoriei şi rodirii.[8] În oraţiile de nuntă, tinerii sunt asimilaţi frecvent cu doi pomi în floare; analogia cu pomul şi, în special, cu bradul de la munte, trimite spre legăturile omului cu natura care transcend un timp istoric determinat. Pomul vieţii e pomul de nuntă care se adaugă steagului ca să completeze ritualul şi să aducă prosperitatea noii familii. Într-un fel există o anumită legătură simbolică şi ancestrală între steag, pomul împodobit la nuntă pe Şieu şi bradul împodobit la moartea flăcăului. Rostul originar al steagului de la înmormântare nu-l mai poate explica nici un informator dintre cei chestionaţi, dar toţi fac legătura cu steagul de nuntă, afirmând simplu că „aşa e bine”, „ca să aibă şi el steagul lui”, fiind vorba de împlinirea destinului individual printr-o substituire simbolică de sensuri ceremoniale: înmormântarea devine nunta celui mort.

Viaţa şi moartea, bucuria şi tristeţea fac parte dintr-un ciclu existenţial pe care omul simplu l-a transferat în tradiţie şi l-a integrat propriei sale energii creative. Nunta reprezintă momentul armonizării tainice a omului cu universul, conştiinţa forţei cuplului care pune în mişcare angrenajul umanca parte dinamică a lumii. Între riturile de trecere nunta rămâne expresia bucuriei și plenitudinea vieții.

 

ANEXE

Informatorii

 

Şi elevi de la cercul de folclor al C.T.G.M. care au împărtăşit experienţa proprie şi tradiţia satelor din care provin.

 

BIBLIOGRAFIE

1. Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc.Momente şi sinteze vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1981;
2. Blaga, Lucian, Elogiul satului românesc, discurs de recepţie la Academia Română, susţinut în 5 iunie 1937, publicat în volumul „ Izvoade, eseuri, conferinţe, articole”, Editura Minerva, Bucureşti, 1972
3. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol.I-III, Editura Artemis, Bucureşti, 1993;
4. Evseev, Ivan, Simboluri folclorice, Editura Facla, Timişoara, 1987;
5. Florea Marian, Simion, Nunta la români, Editura Grai şi suflet- Cultura naţională, Bucureşti, 1995
6. Kligman, Gail, Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania, Ed. Polirom, Iaşi, 1998
7. Marian, Simion Florea, Trilogia vieţii ( Naşterea, Nunta, Înmormântarea la români),Editura Grai şi suflet- Cultura naţională, Bucureşti, 1995;
8. Meiţoiu, Ioan, Spectacolul nunţilor, Comitetul de stat pentru cultură şi artă, Bucureşti,1969;
9. Micle, Aneta,Semnificaţia ceremonialului de nuntă, în Lucrări ştiinţifice, Oradea,1971
10. Popescu, Ion Apostol, Oraţii de nuntă, Editura Minerva, Bucureşti, 1979;
11. Prahase, Mircea, Fragmentarium, Supergraph, Cluj-Napoca, 2002
12. Salva – repere monografice, aflată la Şcoala Generală Salva;
13. Suiogan, Delia, Simbolica riturilor de trecere, Editura Paideia, Bucureşti, 2006;
14. Şeuleanu, Ion, Poezia populară de nuntă, Editura Minerva, Bucureşti, 1985;
15. Todincă, Vasile, Sărbătoarea nunţii, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006;
    1. http://cimec.ro/Etnografie/Antonescu-dictionar/Dictionar-de-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti-a-b.html
    2. Vasile Filip,  Pomul şi steagul în ritualul nunţii şi înmormântării din satul Chiuza, jud. Bistriţa-Năsăud (http:// cimec.ro/http://complexulmuzealbn.ro)

 

 

Autori:

Elevii: Gabriel Flueraș, Grigore Solcan, Marius Simionca și cercul de folclor Zestrea satului LTGM

Profesori: Sorina Cazac și Dănuț Archiudean