Venirea pe lume a copilului este un moment semnificativ în viaţa unei familii, un fapt covârşitor prin semnificaţia sa deosebită. Prezenţa copiilor în familie e un prilej de bucurie pentru părinţi intensificându-le iubirea şi împlinindu-le menireade perpetuarea neamului, pentru care au fost creaţi. Ivirea în lumină[1] este pragul magic al vieţii iar, ocrotirea la sânul cald al mamei e matricea primordială a fiecărui om care configurează orizontul cultural şi mentalul colectiv din care se extrage seva vitală necesară existenţei umane. Responsabilitatea se adaugă bucuriei unei naşteri deoarece odată cu copilul vin şi grijile: părinţii trebuie să se gândească la rostul ce trebuie construit, hrană, educaţie şi pregătirea pentru viaţă.

Naşterea e un început, o trecere în lumină. De aceea, în cadrul obiceiurilor legate de naştere predomină ceremonialurile şi riturile de integrare. Se cunosc şi rituri de anticipaţie care cuprind practici pentru aducerea pe lume a copiilor. Femeia care îşi doreşte copii apelează la preot şi la ghicitoare deoarece se menţine credinţa că femeia care nu prinde rod e pedepsită, iar naşterea e o curăţire de păcate. În toate satele româneşti există tradiția ca femeile însărcinate, când se apropie ziua să nască, să meargă la biserică ca să se mărturisească şi să se cuminece.[2]

Odată rămasă gravidă, femeia trebuie să se supună unor reguli stricte care ies din formula creştină şi religioasă, proiectându-se într-un orizont magic. Despre aceste obiceiuri am cules informaţii din satele de pe Valea Ilvelor şi am aflat de la Reghina Tăpălagă din Leşu că: „Femeia când rămâne groasă trebuie să spuie, să nu ţână ascus, că face băietul mut. Ea nu trebuie să puie struţ la cetoare, ca să nu facă copilul cu guşă, să nu ducă în poală poame ca să nu aibă copilul semne pe trup”. De asemenea, „nu e slobod să țâie în braţă un căţăl sau un mâţ, că face băietul cu sămn de căţăl ori de mâţ”. Când femeia gravidă vede un om cu defecte fizice trebuie  să scuipe în sân, să facă semnul crucii şi să zică „Doamne fereşte!”. Dacă vede om frumos trebuie să-l privescă îndelung ca propriul copil să fie frumos, puternic şi sănătos.

Pregătirea scutecelor este o etapa pregătitoare importantă. Acestea erau făcute din cânepă sau in. Tot acum femeia gravidă pregătea patul unde va naşte legând la clanţă un fir roşu de lână pentru a alunga deochiul. În pregătirea naşterii erau lăsate la îndemână o foarfecă, aţă, tămâie şi busuioc, un prosop curat pentru a şterge copilul.De obicei, naşterea avea loc acasă, în tindă, în camera încălzită, cu apă fierbite în oalele de pe foc, cârpe mai vechi şi prosopul curat, covata pentru spălat pruncul, un rând de velniţe (cearşafuri de cânepă) bune pe pat acoperite de velniţe mai rele, ce vor fi arse după naştere. Ceilalţi copii aşteptau în camera dinainte sau afară și tatăl îşi făcea de lucru prin gospodărie. Lelea Măriuca de la pod, 83 de ani, din satul Poiana-Ilvei, ne-a vorbit despre un mod mai special de a naşte pe care îl practicau unele femei în vremea copilăriei sale şi la care a apelat şi ea pentru unul dintre copii: în şură, pe paie, cu sprijinul pe doi pari de care femeia să se ţină în timpul travaliului. Un context primitiv din perspectiva omului de azi dar, practic pentru femeia arhaică deoarece evita expunerea familiei şi a celorlalţi copii, era mai puţin „haram”(mizerie) şi mai multă forţă. Acest lucru se putea petrece dacă pe femeie o prindeau durerile facerii acasă, fiindcă, ne spunea ea, de multe ori femeile năşteau pe câmp ajutate de cineva din familie sau chiar singure. La primii copii grija şi ritualul funcţionau, apoi, când numărul copiilor creştea, naşterea era un fapt divers care nu obstrucţiona activitatea zilnică, mai ales dacă evenimentul avea loc în timpul muncilor agricole. „Aveam de lucru, nu puteam sta până să fac...Cine să lucre? Şi eram şi la soacră...” ne spune informatoarea noastră.[3]

În satele din zona cercetată[4], femeile erau ajutate de moaşa satului, o femeie pricepută, îndemânatică, „uşoară la mână”, care avea cunoştinţe de medicină populară. Aceasta era asistată de multe ori de moaşa de neam care era mai mult preocupată de partea magică a naşterii, ea fiind responsabilă cu descântecele de alungare a răului, dar curajoasă şi dispusă să dea o mână de ajutor moaşei în caz de nevoie, să pună la dispoziţie cele necesare şi să o susţină moral pe viitoarea mamă. Când începeau durerile moaşa şi moaşa de neam încurajau cu vorbe blânde şi iscusite pe femeia aflată în suferinţă. Întotdeauna se rugau la Dumnezeu să fie totul bine. Se credea că dacă copilul  se naşte în puterea nopţii va avea greutăţi în viaţă, iar dacă se naşte la răsărit va fi un om norocos şi bun la suflet. De aceea, moaşa contribuia la prelungirea travaliului până după „trecerea ceasurilor rele”. De asemenea, se credea că un copil născut cu cordonul ombilical răsucit va trăi mai greu în lume. Dacă plânge foarte tare, va fi o fire îndrăzneaţă. Dacă ţine pumnii strânşi, va fi zgârcit. La Măgura Ilvei se credea că dacă copilul are două învârtecuşuri în păr atunci se va căsători de două ori, iar dacă are fruntea încreţită va fi un om cu o fire închisă, ciudos.Naşterii copilului îi corespunde apariţia unei stele: steaua norocului care va lumina cerul vieţii sale. Ea este dublul omului şi luminează până la căderea înspre moarte.

Unele femei nu rezistau chinului facerii şi sfârşeau odată cu venirea pe lume a copilului. Totuşi, informatoarele noastre spun că femeile din partea locului erau tari şi mai rar se auzea de vreo femeie care să fi murit la naştere. Touşi, acest fapt se producea şi determina adevărate drame în familie. Concepţia mioritică se regăseşte şi în aceste zone, cum de altfel se regăseşte  în tot spaţiul etnografic al judeţului Bistriţa-Năsăud. Acesta e destinul, atâtea i-au fost zilele, viaţa merge înainte cu toate greutăţile ei. Informatoarea noastră, Ana Brăţan din satul Pintic, ne oferă un răspuns pe cât de dureros pe atât resemnat: „Cine trăia, trăia, cine nu, nu!”[5]

La rândul lor, pruncii mai slabi nu supravieţuiau şi provocau suferinţă mamei, o suferinţă diminuată în timp de venirea pe lume a următorului prunc.În plus, până la botez, ameninţarea morţii era mai puternică cu cât se credea că un copil mort fără taina botezului poate deveni moroi. De aceea, un asemenea copil sau cel avortat era îngropat la marginea cimitirului, chiar în afara gardului, la Ilva Mare. În mormânt se puneau tămâie şi usturoi, mama sa neavând voie să se cuminece timp de şapte ani.[6]

Moaşa tăia cordonul ombilical şi lega buricul, apoi închina copilul la icoana dinspre răsărit rostind rugăciuni, apoi îl înfăşura într-o râză (scutec sau prosop) şi îi ura:

„Să creşti mare şi frumos

Şi să-i slujeşti lui Hristos!

Să fii curat şi luminat,

Norocos şi mintos,

Învăţat şi bogat,

Om de treabă

Luat în seamă!”

Această urare din Leşu e intrarea lui Făt-Frumos în lume, o atribuire de forţe magice noului născut care îl vor ajuta în viaţă pentru a învinge în lupta cu forţele văzute şi nevăzute ale vieţii: putere, sănătate, înţelepciune, şansă, bunătate, cinste, respect în comunitate.

Tatăl intră de obicei după ce lucrurile s-au liniştit şi moaşa permite acest lucru. El îşi ia copilul în braţe, îl sărută, în semn de recunoaştere.

Moaşa de neam participă la naştere, dar prezenţa sa nu este obligatorie. Moaşa de neam vine imediat ce a aflat de naştere şi aduce cele necesare pentru spălarea copilului şi pentru masa leuzei. Ea vine cu prima coşarcă în care e mâncare gătită pe placul mamei şi pentru pornirea laptelui, dar şi cu obiecte magice pentru scaldă. În coşarcă era de obicei zama de găină, plăcinte calde, jinars, un blid, linguri, un cingeu şi alte daruri.Moaşa aduce apă sfinţită, aghiasmă, şi pregăteşte prima baie a copilului, considerată un act ritualic. În apa de baie, în copaia de lemn sau în covată, se pun flori de busuioc ca pruncul să aibă noroc, flori de romoniţă ca să fie dragălaş şi luminos dar, şi un ban de argint ca să fie bogat. Aghiasma se pune în băiţă folosindu-se şi pentru spălarea leuzei.

Prima baie e un adevărat act purificator la care tatăl nu asistă, în această etapănou născutul face încă un pas spre desprinderea din tenebrele originilor, spre lumina lumii albe în care se integrează treptat[7]. Copilul trebuie scăldat înaite de apusul soarelui ca să scape de „plânsori” şi să doarmă liniştit.Apa era verificată cu cotul ca să fie la temperatura potrivită. Nu orice apă era bună pentru acest ritual ci doar apa de izvor, proaspătă, luată pe lumină.

După baie, copilul este scos în scutec curat, înfăşat şi aşezat pe un pieptar moale de oaie. Apa nu se aruncă afară dacă soarele a asfinţit,ci se ţine până a doua zi pentru a se pune în grădinuţă la flori sau la pomi pentru ca pruncul să fie frumos şi viguros asemenea lor.

Scutecele nu se uscau afară timp de şase săptămâni, iar dacă totuşi se scoteau la aer, era important ca acestea să fie aduse înăuntru până la apus. În felul acesta copilul era ferit de „vânturile rele”care puteau aduce boli şi fapte (bube). Aduse în casă, scutecele se scuturau deasupra focului pentru arderea răului şi purificare. Toate aceste acțiuni fac parte din strategia magică şi empirică a omului de la ţară de a proteja fiinţa fragilă la începutul vieţii sale.

Înfăşatul se făcea în scutece de pânză. Fiindcă în zona cercetată se cultiva cânepa, ţesăturile erau obţinute cu precădere din această plantă, dar produsul obţinut era destul de dur pentru pielea delicată a copilului. De aceea, mamele foloseau cămăşi purtate din care făceau scutece, pe care le fierbeau şi le uscau în casă, ca să obţină scutece mai blânde pentru pielea copilului. Peste acestea înfăşurau o pânzătură, mai ales la fetiţe, sau un pieptar de miel, mai moale, la băieţi. Înfăşatul se făcea strâns cu frâmbgie, brâu pe care mama îl folosea la legatul poalelor şi al pânzăturilor. Picioarele bebeluşului erau întinse, înfăşate, legate strâns, împiedicând astfel mişcarea. La fel, mânuţele erau adunate în scutec şi înfăşate astfel încât pruncul devenea un mic pachet imobil. Abia după botez sau chiar mai târziu mânuţele sunt eliberate din faşă pentru ca pruncul să înceapă să descopere lumea întinzând mâinile către lume. Picioarele rămân legate strâns în primele luni deoarece se considera că astfel devin drepte şi puternice pentru vremea când copilul va face primii paşi. Dacă copiii erau cracoşimai târziu, înseamna că n-au fost ţinuţi suficient înfăşaţi, după cum ne-au spus cei chestionaţi din zona de care ne ocupăm.

Înfăşatul contribuia la liniştea copilului fiindcă acesta nu putea să mişte dar, erau destule situaţii când plânsul bebeluşului, determinat de legătura prea strânsă sau laptele lipsit de consistenţă al mamei, era oprit cu alte mijloace. Cel mai adesea se apela la zama de mac, folosită de aprope toate mamele de pe Valea Ilvei sau la o suzeta arhaică care consta într-o bucată de râză (cârpă) îmbibată fie în zamă de mac, fie în ţuică, care contribuia la somnul profund al copilului. Astăzi femeile înţeleg efectele nocive ale alcoolului asupra copilului şi niciuna dintre informatoarele noastre nu recunoşte că a apelat direct la cârpa cu jinars/ţuică, dar toate ştiu de acest obicei. În schimb, recunosc că au dat copiilor zamă de mac şi nu înţeleg din ce cauză azi este contestat efectul macului asupra copiilor şi nu mai au voie să-l cultive, aşa cum nu mai au voie să cultive cânepă, după ce, pentru generaţiide-a rândul, bunici, moşi şi strămoşi a fost o îndeletnicire acceptată şi utilă. De altfel, zama de mac era folosită şi pentru alte afecţiuni ale copilului, mai ales pentru diferite dureri, contra colicilor, iar pentru tuse se făceau diferite ceaiuri din plante, dar şi ceaiul din balegă de magar[8], adusă de cine ştie unde fiindcă în aceste locuri nu se creşteau măgari. Aftele se tratau cu smântână şi ţuică ca toate bubele (fapte), de altfel. Durerea în gât la copiii mai mărişori, se trata la rândul ei, cu balegă de vită aplicată pe gât, urină de bou, sare încălzităîntinsă pe piept sau var stins pus într-o cârpă şi ţinut pe gât sau pe orice gâlmă sau inflamaţie.[9].

Buricul cădea cam la opt zile mama păstrându-l într-o cârpă curată până la şapte ani, când îl da copilului să-l deznoade. Se credea că dacă face acest lucru singur, va fi priceput şi îndemânatic la treburile gospodăreşti.

Copilul doarme noaptea la sânul mamei și ziua în legănuţ. Mama îl pune pentru prima dată la sân pe mâna dreaptă pentru că e mâna cu care creştinul face semnul sfintei cruci, iar el va fi ocrotit şi apucător (harnic). Leagănul de lemn e simbol matricial, element de protecţie indispensabil, moale şi călduţ, în care copilul se linişteşte ca în braţele mamei.La români, leagănul este implicat în multe rituri de trecere (naştere, iubire, căsătorie, moarte) deoarece mişcarea circulatorie (chiar şi în ipostaza ei pendulatorie) satisface simbolic ciclul vieţii cu rosturile şi întrepătrunderile dintre opoziţiile fundamentale ale lumii şi existenţei.[10]

Femeile care veneau în zilele următoare în casa cu prunc, unele pentru a ursi copilul, trebuiau să aibă grijă la momentul ales ca să nu aducă bube copilului şi să nu-i fure somnul. Acestea urau pruncului de noroc, sănătate, răbdare şi prosperitate și ca să nu-i fure somnul la plecare lăsau în legănuţ o scamă de pe haina purtată.

Pe întreaga perioadă de alăptare rămâneau active o serie de interdicţii menite să protejeze somnul şi laptele mamei. La Leşu, de exemplu, era interzis unei persoane să stea pe locul unde a stat copilul sau mama pentru a nu strica echilibrul casei. Dacă totuşi, copilul nu se liniştea, o femeie pricepută descânta de deochi. Aţa roşie la mânuţă e semn vechi al luptei împotriva deochiului care poate afecta sănătatea şi liniştea celui mic. Uneori, când plânsul era prea intens, se stingeau cărbuni în apă şi se rosteau descântece: „Fugi deochi/ De sub ochi!”

Femeile venite în casa noului născut nu sunt numite ursitoare pe valea Ilvelor dar, atribuţiile lor trimit spre registrul magic al ursirii. Ele vin să vadă copilul şi să aducă daruri, ştiu să descânte de deochi şi fac urări de sănătate, viaţă şi noroc. Se vorbeşte în zona cercetată de practicarea în vechime a ursitului, informatoarele noastre însă nu au avut contact direct cu această practică deşi pragul casei lor a fost trecut încă din prima zi de neamuri şi femei care au zis de bine pentru copil şi mamă. Băiatul sau băieţâca(pe Ilve doar în epoca modernă, de afirmare a feminităţii, se foloseşte termenul de fetiţă) sunt luaţi în braţe sau ursiţi în leagăn de către femei, cu atenţie la modul în care copilul este privit „ca să nu dea ochii peste cap” şi să-şi strice soarta. Se vorbeşte de trei zâne. Una este Ursitoarea care ţine furca de tors, cea de a doua este Soarta, care toarce fir pe fus, iar cea de treia este Moartea, care taie firul.[11] Ceea ce ni s-a părut interesant în textele de ursire pe care le-am cules de la Leşu sunt pasajele care se referă la dor, la predestinare, la posibilitatea unei vieţi fără noroc, care trebuie trăită cu demnitate, la norocul bun şi norocul rău, la trecere şi nefericire. Mesajul e totuşi unul pozitiv. Oricât de mult şi-ar dori ursitoarele o viaţă prosperă şi împlinită pentru prunc, există şi posibila nefericire care însă trebuie acceptată ca parte din destin și viaţa oricât ar fi de grea, merită trăită cu cinste şi demnitate.

Povestea ursitoarelor pare pierdută în negura timpului, ceea ce însă s-a păstrat este credinţa că începutul vieţii e definitoriu pentru devenirea omului şi de aceea trebuie alungat prin toate mijlocele, creştine şi magice, răul care ar putea pune în pericol integritatea şi rostul copilului. Sănătatea e începutul tuturor lucrurilor şi de aceea, toate urările conţineau această trimitere adăugată protecţiei divine pe care o invocă fiecare oaspete venit în casa cu om nou.

Un text din Leşu ne-a atras atenţia în mod special deoarece ni se pare unic în spaţiul etnografic la care ne-am raportat. Este vorba despre un Desântec de fapt[12],un text de mare forţă în care copilul e imaginat mare, călătorind prin lume şi invadat de fapte prin toate laturile fiinţei. Luarea „de la casa lui” poate fi o ieşire a trupului şi a spiritului din starea de echilibru cauzată defaptulviclean, de multe „cipuri”, care vin asupra lui pentru a-i strica liniştea. Tonul dramatic al rostirii devine o formă de exorcizare a răului din trup dar, forţa spiritului nu este suficientă fără prezenţa Maicii Domnului care e mama ocrotitoare a tuturor şi are puterea, mai mult decât omul, să vindece, să înţeleagă necazul mamei, care îşi vrea copilul sănătos şi să înlăture răul. Nu întâmplător la sfârşitul rostirii se făcea cruce deasupra unguentului descântat şi încărcat cu forţa curativă. Descântecul era repetat de 3 ori, timp în care se prepara şi antidotul. Acesta era o mixtură de busuioc, ţuicăşi smântână cu care copilul era uns pe bube.

            Cântecul de leagăn şi braţele calde ale mamei aduc linişte copilului. Mama ţine la sân nou năcutul şi cântecul ce i-l spune e momentul de intensitate intimă care exprimă dragostea integrală, sentimentul matern generator de forţă vitală şi speranţa unei vieţi împlinite pentru familie ca parte a comunităţii tradiţionale. Mama înlătură teama şi exprimă prin cânt dorinţa de a-şi vedea copilul, mare, sănătos şi puternic:

„Haida să dormi, puiuţ, lin

Să-ţi fie somnul deplin

De îngeri înconjurat

Şi de Domnul apărat

Să creşti mare şi voinic

Fără frică de nimic.!

În doinele pe care le-am auzit în documentările noastre dorul de mamă e o nostalgie constantă, dorul de matricea primordială, momentul de absolut irepetabil. Uneori versurile doinelor resping această afecţiune care nu mai poate fi trăită mai târziu, la maturitate, iar amintirea ei nu face altceva decât să amplifice suferinţa şi dorul:

„Mamă nu mă legâna

Că Dumnezeu şti cui m-i da

Şi oi pcica în acelaşi loc

Cum pcică lemnul pe foc”[13]

Un alt aspect interesant care ne-a atras atenţia pe Valea Ilvelor este un obicei care s-a păstrat până după al doilea război mondial şi care consta în vânzarea copilului sau datul pe fereastră. Acest lucru se întâmpla când copilul, mai ales cel nebotezat, era bolnav şi făcea febră. Fragilitatea bebeluşului şi lipsa medicamentelor, a antibioticelor şi antifebrilelor, le determina pe mame să recurgă la diverse practici ca să salveze viaţa micuţului, toate culminând cu o disimulată abandonare a copilului, datul pe fereastră unei străine. Dacă copilul mic făcea febră se încercau descântece, cărbuni stinşi, leacuri băbeşti, ceaiuri, cârpe ude, scutece reci. Dacă febrilitatea copilului nu ceda, atunci îşi făcea apariţia la fereastră o străină, pe care o remarca moaşa de neam sau cineva din familie, care începea un pseudo dialog cu mama despre o posibilă tranzacţie. Ea îi spune acesteia că a auzit că în casa respectivă e un „bujor” de copil şi, fiindcă ea are noroc la copii, vrea să îl cumpere. Mama nu este surprinsă de acestă cerere şi începe să negocieze bănuţii de argint pe care îi cere străina. Aceasta cere mai mult, mama oferă mai puţin ca într-un final să se învoiască asupra preţului. Copilul bolnav este dat pe fereastră şi dus la casa stăinei unde e mai mult noroc. Această practică nu era chiar frecventă, ci se apela la ea în cazurile extreme, ca ultimă soluţie de a înfrunta moartea. În imaginaţia rurală, jocul scenic în care e implicată mama, familia, moaşa de neam şi străina  –  de obicei o femeie din sat care avea ea însăşi copil de „ţâţă” –  abătea de la moarte atenţia sorţii şi o făcea să se schimbe. Moartea nu mai găsea în legănuţ pruncul bolnav şi nici nu avea cum să ştie unde a ajuns cel căutat şi, de aceea, exista o şansă ca aceasta să renunţe să mai ia o viaţă în lumea de dincolo. Mai mult, copilului i se schimba imediat numele tocmai pentru a descuraja moartea şi a o păcăli. Noul nume era folosit pe tot parcursul vieţii.

Peste un timp consacrat recuperării şi însănătoşirii, copilul este readus acasă, la mama lui naturală. Jocul scenic nu mai interesa prea mult, deşi rolurile se menţin pentru a nu întoarce răul. Străina redă mamei copilul și mama întrebă ce nume poartă acesta. Femeia îi spune numele şi familia decide ca acest nume să rămână alături de numele de botez. Unul dintre informatorii noştri din Poiana Ilvei[14] ne-a prezentat cazul Lucreţiei Berendea, decedată în urmă cu câţiva ani, la vârsta de 74 de ani, care a fost vândută la naştere unei familii din sat deoarece toţi ceilalţi opt născuţi înaintea sa au decedat. Fiind a noua născută, în pericol de a fi pierdută şi ea, familia decide să o vândă pentru a avea măcar un urmaş moştenitor al averii. Fiica a ajuns într-o familie care i-a dat numele de Lucreţia, singurul nume pe care l-a purtat toată viaţa şi a stat în noua familie până la 20 de ani când s-a întors la casa părintescă unde s-a aşezat cu familia pe care a întemeiat-o. Întrega comunitate a ştiut de Lucreţia şi întâmplarea naşterii sale a intrat treptat într-o normalitate acceptată. Fata s-a adaptat foarte bine în noua familie unde erau mai mulţi copii și familia naturală a acceptat ca ea să ramână în familia cumpărătoare până când ea însăşi a decis că e vremea să se întoarcă acasă.

Datul copilului pe fereastră are, evident, semnificaţii simbolice şi mitice. Copilul se dă pe fereastra amplasată spre răsărit, pe latura îngustă a casei[15],pentru a merge spre lumină şi nu spre apus. Sufletul trece pragul şi se eliberează de rău. Nu întâmplător ferestrele se deschid şi după înmormântare, tot ca formă de eliberare a sufletului care este condus spre lumină de îngeri. În cazul copilului bolnav însă, moartea este indusă în eroare deoarece aceasta se află într-o situaţie confuză, îl încurcă pe cel căutat, copilul mai are o şansă. Gestul empiric are şi o anumită explicaţie ştiinţifică. În casa în care sunt copii sănătoşi înseamnă că se creează un mediu curat, septic, în care cel cumpărat se poate vindeca. Grija noii familii respectă datele iniţiale de igienă şi protecţie, care au făcut posibilă sănătatea celorlalţi, şi astfel, cel cumpărat poate fi, la rândul său, recuperat.

După naştere femeia e obligată să rămână cu pruncul în casă pentru sănătate şi ocrotire. Acest aspect era respectat cu stricteţe, chiar dacă erau multe treburi de făcut pe afară, în gospodărie. La şase săptămâni după naştere, femeii lăuze şi copilului li se face o rugăciune, molifta, după care poate să umbleîn afara casei. Până în acest moment femeia era considerată impură. Ea avea interdicţie de a merge la fântână ca să nu facă apa viermi roşii şi să nu iasă la câmp ca să nu spurce ţarina.[16] Aceste interdicţii, la care se adaugă practicile care interzic efortul fizic, reprezintă rituri de apărare pentru femeia lăuză care avea nevoie de timp pentru refacere.

După molitfă avea loc botezul. În familiile mai înstărite şi mai ales pentru primii prunci, botezul e prilej de petrecere cu toate neamurile. Se taie viţelul sau porcul, se pregătesc găluşte, se fierbe jinarsul (ţuica), se fac scoverze. Uneori e adusă chiar socăciţa satului pentru ospăţ. Se invită moaşele, naşii de botez, naşii de cununie, neamuri, vecini, cumetrii, alte persoane. După botezul de la biserică, în casă sau în ocol (în curte) se întindeau mesele şi se pornea veselia. În familiile mai modeste însă sau cu mulţi copii, botezul era doar o rugăciune scurtă la biserică unde mama mergea cu copilul, însoţită de moaşă sau măcar de o femeie care devenea nănaşa de botez a copilului. Oamenii erau prea săraci şi viaţa era prea grea ca oamenilor să le mai ardă de petreceri.[17] Rugăciunea de la biserică era şi o certificare a faptului că răul a trecut sau poate fi biruit și munca la câmp poate fi reluată de către mamă. Aceasta îşi va putea lua de aici înainte pruncul cu ea pe ogor, legat cu o pânză la piept, lăsat la umbră, hrănit şi supravegheat de la distanţă. Copilul va creşte aproape de ai săi şi de pământ pentru a deveni treptat parte integrantă a acestei lumi arhaice.

Părinţii stabilesc numele copilului. De regulă se alegeau numele părinţilor, al bunicilor pentru primii copii, apoi numele  moşilor şi naşilor. Variaţia numelor nu e foarte mare, dar păstreză legăturile cu neamul şi imprimă transferul între generaţii: Ion, Nicolae, Anton, Grigore, Simion, Vasile, Ilie, Maria, Ioana, Elena, Ana, Lucreţia, Firoana, Floarea, etc. Dacă era zi de sărbătoare, şi nu numai, se alegea şi câte un nume de botez după numele sfinţilor din calendar.

Copilul este dus la botez de către moaşa de neam, care îi pune scutece curate sau îi cumpără hăinuţe noi, acest aspect observându-se în timpurile mai apropiate nouă. Naşele însoţesc copilul la botez. Dacă în veacurile trecute, mai ales în perioadele de război sau după, la botez mama mergea însoţită de două femei, moaşa şi naşa de botez, pentru o rugăciune scurtă de încreştinare a copilului, în perioda modernă şi mai ales în zilele noastre, copilul poate avea mai multe naşe, uneori numărul acestora fiind de patru, opt, chiar douăsprezece. Atât moaşa cât şi naşele poartă lumânări învelite în pânză albă, legate cu faşă de lână sau panglici, împodobite cu flori. Ele aduc daruri copilului pe care le expun pe masa de înfăşare. În timpul Sfintei Taine a Botezului copilul este purtat pe braţe de moşă şi de fiecare naşă. Ele îl duc acasă, îl aşează pe o pernă, mai demult pe un pieptar de miel, apoi îl pun în mijlocul mesei spunând: „Te-am dus păgân şi te-am adus creştin”. Pruncului i se fac urări de bine şi sănătate, uneori pe masă se pun şi obiecte simbolice care să-i direcţioneze soarta: bani şi grâu pentru bogăţie, fluier pentru talent şi bunătate, aţa pentru muncă şi viaţă, oglindă pentru frumuseţe, o unealtă de lucru pentru hărnicie, etc. Alegerea obiectului de către copil, care îi va individualiza personalitatea prefigurându-i calităţile, se produce într-un alt ritual, cel de la împlinirea vârstei de un an. După botez însă se orientează destinul după gândul părinţilor sau al naşilor care aleg obiectele. Nu toţi se împlică în această practică, care de altfel nici nu este curentă, deoarece nu toţi o cred necesară în acest moment. Niciunul nu uită însă să stopească copilul: „Ptui, ptui, să nu te deochi!”. Omisiunea unui asemenea gest este rapid sancţionată de moaşă şi corectată deoarece multă lume în jurul copilului frumos putea atrage deochiul. În cazul în care acest lucru se producea şi copilul începea să plângă, se stingeau repede nişte cărbuni pentru liniştire şi somn bun.

Petrecerea de botez (botejune) are un caracter integrator şi exprimă bucuria comunităţii reunite în zi de creştinare. Veselia şi buna dispoziţie nu sunt numai sponatane ci şi convenţii rituale. La botez toată lumea trebuie să se bucure pentru că un prunc e semnul vieţii care merge mai departe, semn al voinţei lui Dumenzeu, ocrotitorul neamului. Este momentul de consfinţire colectivă a integrării, marcat prin atmosfera senină şi darurile aduse. Botejunea are loc în ziua botezului şi durează aprope cât o nuntă. La botejune naşele aduc ultima coşarcă, cea mai consistentă. Moaşa de neam, dar şi unele naşe au mai adus coşărci mamei şi în perioada de leuzie. Coşarca era acoperită cu un cingeu (ştergar) frumos, ţesut în stative.Cu timpul, coşarca s-a îmbunătăţit cu diverse produse ale gastronomiei tradiţionale.

Părinţii copilului pregătesc o masă bogată urmată apoi de veselie şi voie bună, ceteraşul fiind nelipsit. Prin cumetrie, neamul se măreşte șiodată cu aceasta se întăresc legăturile familiale. Comunitatea îşi intensifică forţa vitală, noul membru creştinat este sărbătorit prin cântec şi voie bună pentru ca toată viaţa lui să fie cântec şi voie bună ca în ziua botezului său. Viaţa continuă şi lumea rurală îşi echilibreză firesc elementelele. Naştere, nuntă, moarte, toate fac parte dintr-un ciclu unificator care transcende generaţii şi timpuri, păstrând esenţială dimensiunea morală pe care o presupune în mod constant şi obligatoriu.

 

Cercul de folclor Zestrea satului LTGM

Coordonatori proiect:

Prof Sorina Cazac

Prof. Dănuț Archiudean

 

 

Elevi implicați în cercetare: Leuca Oana, Guzu Mariana, Hîrja Iulia, Nemeș Ionela, Suciu Patricia, Rus Antonela, Mariș Carmen, Mariș Andreea, Bucilă Raluca, Herinean Ana Maria, Pascu Teodora, Tomoroga Bianca, Bojor Mircea.