Ca o ironie a sorţii, urmaşii celor ce ne-au înstrăinat de propria noastră istorie, ne evidenţiază acum printr-un ,,mit”. Occidentul de astăzi, secularizat, pare a recrea ,,Renaşterea” la parametri ei demonici. Aşa că numeroase romane, producţii cinematografice etc, promovate mai ales peste Ocean, dar şi în toată lumea,  au făcut din Transilvania o ,,Terra” - ,,Ţară” mai cunoscută decât România, Ungaria, Bulgaria, Serbia şi Ucraina, luate laolaltă.

          Contele Dracula e un personaj cunoscut peste tot. Dreptul domn, Vlad Ţepeş, metamorfozat ca la Ovidiu, în Dracula, e la fel de cunoscut ca Alexandru Machedon sau ca Napoleon.

           Există dovezi documentare că ar fi primit acest nume după ce a intrat în Ordinul cavaleresc cruciat al Dragonului (,,Societas draconistarum”) instituit în 14 dec. 1408, de către regele ungar şi apoi împărat al Sf. Imperiu Roman de Naţiune Germană, Sigismund de Luxemburg.

           Numai că, Sigismund dorea prin aceasta să recupereze pentru puterea papală, mitul răsăritean al Sfântului Gheorghe omorând Balaurul, balaur reprezentat de otomani în vremea  lui Sigismund.

            Icoana Sf. Gheorghe este însă, creştinarea mitului Cavalerului Trac şi al Cavalerilor Danubieni, cei care, asemenea ,,Revelaţiei Supranaturale” cuprinse în Vechiul Testament (Numeri, 21, 4-9), pe baza ,,Revelaţiei Naturale” au prefigurat venirea lui Mesia, cel ce a ,,stricat cu Crucea sa Moarte”, omorând prin Cruce pe ,,Balaurul cel mare, şarpele cel de demult, cel ce se cheamă Diavol şi Satana.” (Apocalpsa 12, 6u).

              Instituind Ordinul Dragonului, papalitatea, îşi mai asuma încă odată, doar pentru sine, o valoare mitică cu origine răsăriteană. Mai corect spus, mitul uciderii Dragonului a fost o constantă în toată mitologia romană europeană, inclusiv vestică, pe tot primul mileniu creştin, cu origini certe în numele strămoşilor noştri, tracii (tracon înseamnă omorârea balaurului lui Ares,  prin asceză peşterii, şi încingerea cu pilelea lui, astfel luându-i puterea. Şerparul, sau ,,Cureaua lată cu trei cozi şi cu trei catarame îl simbolizează pe ,,Darcula”, Balaurul. ,,Baal” înseamnă ,,stăpân”, iar aurul nu trebuie tradus. Demonul stăpânirii aurului, simbolul puterii, nu poate fi omorât decât prin Crucea asccezei, a abţinerii de la dorinţa avidă de a trăi în castel şi, căutatea linişti în peşteră, apoi în sicriu.). Bessii, sau Baccii, căci ,,s” se citeşte ,,s” sunt cei ce au ucis în peşteră balaurul lui Ares, adică al războiului, ieşind din peşteră la lumină cu leşul lui în suliţă, instituind stindardul dac.

            În toate aceste producţii ,,traconul” nu poate fi biruit decât prin Cruce. Aşa credeau şi strămoşii noştri. Dragonul, Traconul, ,,Şarpele cel de demult”, ,,Piton”, Balaurul cu cap de lup, a fost birut în mod eroic de către Moşul Dac (Kadmos), soţul Armoniei, fiica lui Ares, iar leşul lui a fost ridicat victorios în suliţă, întemeindu-se pe lângă Dunăre, Vechea Europă, precum şi Stindardul dacic. (N.A.Kunn, op. cit. pag. 143-137). Moşul Dac şi Armonia au fost metamorfozaţi apoi în doi şerpi afrontaţi ce locuiesc pe o insulă (,,Leuke”- azi ,,Insula Şerpilor”) în faţa gurilor Istrosului. (Ibidem)

                 Apollo, fiul lui Ares, zeul trac şi al Similiei a ucis şi el pe Monstrul Python, întemeind Jocurile Pytice, anterioare Olimpiadelor greceşti, la care eroii se încoronau cu frunze de stejar, deoarece în munţii (noştri) unde s-a petrecut evenimentul nu erau lauri. La toate templele lui Apollo era o preoteasă numită Pytia, numită aşa după numele monstrului serpiform ucis, iar preoţii ei se numeau ,,bessiioi”. Besstrasos era numele izvorului şi a pârâului pe care era zidit templul. Pytia era ,,Moiră”. (Moirele erau preotese trace, care torceau implacabila soartă a zeilor şi a oamenilor. Se mai numeau şi ,,Urse” sau ,,Ursitori”. Prin rotacizare ,,Moira” e ,,Mioara”, ,,Mioriţa”.) Herodot zice că Pytia şi bessii ei păstrează Misterele lui Dionysos (Bess, Bacs, Bacis, Bachus) ,,pe cele mai înalte culmi”.

                 Şi Esculap (Asclepios - cel cu solzi sclipicioşi) era însoţit totdeauna de un tracon.

 

 

 

 

 

Vezi şi  ,,caduceul” sau şarpele edicinei.

 Simbolul Daciei            

 

 

 

       Acesta este sceptrul episcopal bizantin simbolizând omorârea morţii (a şarpelui) prin Cruce. Este însemnul puterii episcopale ortodoxe şi îi reprezintă pe întemeietorii Europei, Cadmos (Moşul dac, fratele Europei) şi pe soţia sa Armonia, fiica lui Ares, metamorfozaţi în doi balauri cu cap de lup, simbolul totemic dacic (tracic), închinându-se şi supunându-se, prin creştinarea strămoşilor noştri, sfintei Cruci. Şerpii aceştia sunt ,,Traconii”, părinţii heraldici ai Patriei noastre Traco-Dace. Am uitat de strămoşii noştri întemeietori, Moşul Dak (Deus Daky, cel ce aucis în peşteră cu sabia ascezei, balaurul războiului, căsătorindu-se cu Armonia, fiica lui Ares, ,,Bărbatul Soare”, întâiul ,,Ra Mann”. Potrivit Metamorfozelor lui Ovidiu, Moşul Dac şi Armonia au fost apoteozaţi  (metamorfozaţi) doi balauri afrontaţi, fără venin, ca şarpele lui Moise din pustie, şi locuiesc veşnic pe o insulă în faţa balaurului cu trei guri, Donn Nerra (Doamna Neagră - Dunărea), Insula Şerpilor.  (P. 145-147).

 

 Ei sunt închipuiţi acum pe cârja arhiereilor noştri, în trupul cărora este înfiptă sabia Crucii. După creştinare, arhiereul ortodox devine noul ,,Ra mann”, ,,Bărbatul Soare”, chipul lui Hristos, căci poartă pe creştet ,,Mithra”, ,,Soarele dreptăţii care ne-a răsărit din Sfântul Mormânt”, de acolo unde ,,a stricat cu Crucea sa moartea”, agonisită în Eden,  prin ascultarea de şarpele cel de demult, căci zicem de două milenii la Maslu: ,,Doamne armă asupra diavolului, Crucea ta ai dat-o nouă”.

El, arhiereul  ortodox, stă de două milenii drept, în faţa neamului său, ţinând în dreapta sa chipurile strămoşilor noştri, traconii (ucigătorii de balauri) Moşul Dac şi Armonia, cârja cu care s-a păstorit şi se păstoreşte  duhovniceşte şi acum Neamul.

,,La Plinirea vremii”, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost înălţat pe Cruce ,,precum Moise a înălţat şarpele în pustie” (Ioan 3, 14) omorând cu Crucea Sa moartea şi ,,pe cel ce avea stăpânire asupra morţii, adică pe Diavolul”.

 (Evrei, 2, 14) Astfel s-a instituit simbolul hieratic al ,,Cârjei episcopale ortodoxe”

               Etnogeneza tracilor, conduşi spiritual şi politic de către tarabostesii pileaţi, numiţi şi ,,Lupii negri”, (Blak daoi” –,,Vlahi mâncători de oi” -  ,,Dacii negri”) sau bessii, s-a petrecut pe un teritoriu extrem de vast, cu nucleu şi coloană vertebrală, Dunărea. Strămoşii lor matriarhali prearieni au întemeiat ,,VECHEA EUROPĂ” (Marija Gimbutas: Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european. Editura Meridiane,  Buc. 1989. pag. 34.  

             Au înlocuit matriarhatul prearian, cu totem serpiform, simbol al înţelepcunii, (Matei 10, 16) cu ,,o societate patriahală, a cărei valoare esenţială era distrugerea belicoasă” (Ibidem) simbolizată de un ,,animal de pradă totemic, în general, lupul” (Ibidem).  Simbioza traconului ,,şarpe-lup” (dragonul) aici îşi are originea.

                   E de observat acest Black (Valack - Vâlk Negru) şi în compoziţia semantică a numelui Dunării: ,,Don neri” - ,,Domn negru” sau mai bine: ,,Donna nera” - ,,Doamna neagră” (Istros-Istria, Histria sau Hesita, ,,Vestia”, sau betacizat ,,Bess Teea”- ,,Zeiţa bessă”, de unde derivă ,,bestia”) divinitatea de la care Herodot şi alţi antici spun că Zamolxis ar fi primit ,,Legile belagine”.       Această zeitate era reprezentată mitologic ca o ,,Apă negră” ce desparte cele două lumi.

 C. G. Jung spune că negrul este locul germinaţiilor, culoarea originilor, a începuturilor[1].         Ori, în această interpretare, cum Dunărea izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră şi se varsă în Marea Neagră, reiese că ea este un râu al originilor, al începuturilor, al genezei.”[2] Pe ea se află oraşul Cernavodă, ori ,,cerno vada” în slavă înseamnă ,,apă neagră”.

         Pe străvechiul nostru pieptar, pe care l-am ,,drepănat” (,,Drepanaii” erau luptătorii daci, costoboci, ce zdrobeau totul, frontal, cu sabia lor încovoiată din bronz) în copilărie, se mai află ,,apele negre, ce despart cele două lumi” şi care se numesc ,,şire”, ,,râuri”, ,,naissuri” sau ,,ape”, constituindu-se în şiruri de broderie neagră pe pielea albă, tăbăcită sau pe pânză.

         Nu există costum românesc, autentic, fără aceste ,,ape”, mai ales cele de înmormântare!         Cureaua lată ce încinge cămaşa şi mijlocul bărbatului dac şi apoi român, făcută din pielea boului jertfit Soarelui (Mithra) are formă de balaur, cu trei ochi şi trei cozi, ca-n steagul dac. Ochii au devenit catarame. N. Feier: Ţara Bistriţei pag.51-54

         De fapt, la noi există mai multe mituri despre ,,Apele negre” (ex: ,,Negru zăvoi” mioritic, ,,za” abreviere pentru zeu şi ,,vaie” ,,vale”, ,,apă”, la romani ,,vadis”, adică, loc de trecere prin apă, ,,vad”,  la slavi ,,vada”).

                   Acum trei milenii şi mai bine, toată Dunărea, toate ţărmurile Mării Negre erau ale ,,vlahilor negri”, până la Eufrat, precum şi Bosforul şi Dardanelele, erau stăpânite de aceşti ,,traconi vlaki” prin betacizare  ,,blaky” (negri)”. Se pare că expresia grecească ,,mavroblaki” - ,,vlahii negri” e pleonastică deoarece ,,balak”  sau ,,vlak” înseamnă ,,negru”, adică se credeau fii ai acestei fiinţe totemice ,,Donna Nera”, Hestia sau ,,Histria”, sau Bess teea (Zeiţa bessă, cu reprezentare dragonică).

                   CUVÂNTUL ,,TRACON” ÎNSEAMNĂ ,,FIARĂ”. În greceşte i se zice ,,TYRON”.  Mai corect, ,,Traconul” e cel ce ucide fiara şi ocupă habitatul ei.

 Şi ,,Bess theea” (Zeița bessă) tot fiară înseamnă (De  la ,,Bess teea” avem cuv. ,,bestie”)  Acelaşi lucru înseamnă şi numele oraşului fenician Tyr, cel de lângă Sidonul de unde a revenit aici să întemeieze Europa, Cadmos (Moşul Dac), ucigând balaurul lui Ares din peşteră şi apoi căsătorindu-se cu Armonia, fiica lui Ares-Marte. El are corespondent la noi ,,Tyras polis”-ul, în traducere ,,Cetatea fiarei”.          

                    În perioada de început, toţi indoeuropenii (arienii) s-au numit ,,traconi”, (dragoni) incluiv celţii şi grecii, apoi numele a definit doar cele peste 100 de triburi tracice. (dr A. Marienescu, ,,Ardeal. Studiu lingvistic celtic”, R. Familia 1884, nr 39-44)

                   Toţi tracii credeau că se trag dintr-un animal de pradă primordial, în special ,,lupul”, (dar şi ,,balaurul”, ,,leul”  şi ,,ursul”), animal sacrificat (ucis) ritual, după intrarea şi ocuparea habitatului său, peştera, bârlogul. Se practica chiar și învelirea (sau îngurgitatarea) în pielea acestuia, ieşind de acolo, ca într-o înviere, cu trofeul totem în suliţă, impregnat de toate atributele totemului. Aşa au făcut: Apollo, Zamolxis, Moşul Dac (Cadmos), Armonia şi Deceneu. (dr.Vasile Filip : Eseuri etnologice. Editura. Eikon. Ed. Arcade, Cluj-Napoca 2008)    

                   E aici simbolismul uciderii răului, a morţii şi recucerirea armoniei cu noi înşine, cu semenii şi cu Dumnezeu, devastată de către ,,fiara războiului”. Nu e popor mai doritor de pace decât noi, românii!

                   Toate aceste animale totemice au constelaţii, sub aspect mitico-celest, ceea ce denotă caracterul lor străvechi profund mitico-religios. Lupul are constelaţia ,,Canis-Lupus”, ursul ,,Ursa Mare” şi ,,Ursa Mică”, iar leul ,,Constelaţia Leului”.  Constelaţii au şi animalele lor totemice blânde, paşnice: ,,Taurul”, ,,Capricornul” şi ,,Berbecul”, numit şi ,,Aries”.

                    Vara, magii tarabostesi pileaţi, bessii, plasau animalele totemice de pradă printre astre, iar iarna ,,le coborau” (,,cobort-a coborât”) printre oameni şi invers cu cele blânde. Aceasta arată că strămoşii noştri au fost şi ,,pionierii” astrologiei şi ai astronomiei, după cum zic Dio Cassius, Platon, Iordanes şi Strabon sau, mai nou, Gimbutes.

                       Constelaţia ,,Canis-lupus” începe a se ivi pe cer la 21 iunie. Atunci, ,,Marele Lup” este doar ,,caniculus”, adică un ,,căţeluş”. Aici îşi are originea cuvântul ,,canicula” sau ,,căldura verii”.

                        La 21 decembrie, ,,Marele Lup” regresează şi coboară sub orizont, pe pământ, inaugurând ,,nunţile lupilor” adunaţi în haite, ca să ,,mănânce Soarele”. Atunci, zeul ,,Soria e neputincios”, (ca şi zeul Anus - Ianus, ,,Anul vechi”), la solstiţiul de iarnă, căzut şi el pe pământ şi întruchipat în animalul mitic CAPRA. ,,Capul mic al soarelui” chiar aşa se şi numeşte ,,Cap”-,,Ra” (,,Capul lui Ra”), iar ,,Good Anul”, ca An Nou, întrucghipat într-un godan, ridică cu râtul său iarăşi Soarele pe cer.

                                  Animalele totemice, (căci vorbim despre timpuri primordiale), ,,lup”-,,capra” sunt necesar antagonice şi implicit regerminatoare pentru un alt ciclu anual urano-mithraic (solar), dar şi ca semn masculin care se va uni la echinocţiu cu anul nou agrar, chtonic, feminin, al Geei, (Gebeleisi, Cebele, Za Agra etc) ce debutează cu ,,deschidera pământului”, în timpul Sângeorzului (,Geeo ergon” - ,,lucrarea pămâtului”. În opoziţie, toamna, Sfântul Dumitru, recuperează în mod creştin ,,închiderea pământului” , adică ,,demete terra” (Demetra sau Demeterra), căci ,,demette” înseamnă ,,a demite”, ,,a scoate din funcţie”.

                                   Numele ,,George” vine de la ,,Geo ergon” - ,,a munci pământul”, (căci ,,ergon” înseamnă ,,a munci”), în ceea ce numim ,,Cibella nuntaria”, Comte, Fernand: Larusse. Mitologiile lumii. Editura R.. A.. O. 2006, pag. 51-61) căci aşa se numeau sărbătorile zeiţei Gebeleisis, numită la romani Cebele, (de aici ,,nunta”), la noi ea având şi munte sfânt, ,,Ţebeleisis” – Ţibleş şi sat cu alt nume al său: ,,Za Agra” (Zagra) şi cu ,,Poiană a Zăgri” (Nestor Şimon ,,Dicţionar toponimic”, Ed Napoca Star 2007, pag. 199) (,,poena” înseamnă ,,loc de smerenie monahală”, de ,,pedepsire a păcatului”). Fără îndoială, ,,poena” - ,,pedeapsa” o dă o ,,Curtis Justitiae”, ori, lângă Zagra e un sat numit Curtuiuş!!!                            

                       Am participat în Italia, lângă Muntele Massa Cararra, la o serbare câmpenească. Ne-au invitat la Zagra (Se scrie Sagra). Acolo, pe un ecran era zeiţa Sagra (Cebelle), cu un snop de grâu pe braţ şi în cvadrigă (,,Cvadriga” e un car alegoric cu patru cai, însemnând anotimpurile”). M-a impresionat că sărbătoarea avea sens caritabil, dar și mai mult m-a minunat numele, Zagra! Aceasta fiindcă avem şi noi una, dar i-am pierdut sensul mitic, străvechi.

D. Berciu zice: ,,Fiecare ,,dava” geto-dacă avea un ,,Munte sacru”, un Kogaion. Vatra rituală din apropierea sanctuarului... sugerează ospăţuri rituale pe care marele preot şi bassileul le dădea adepţilor”. La Ocniţa, (Buridava dacică) am găsit ştampile cu inscripţia ,,Bassii leus” ... Fiecare cameră subterană avea câte trei încăperi.”(D. Berciu Op. Cit. pag. 64)

Gebeleisis (Cebelle Isis) are un munte sacru aici, Ţebelesis sau Ţibleş şi lângă el un loc de penitenţă monahală numită în latină ,,Poena”, iar la noi românii  ,,Poienile Zăgrii”. ,,Za Agra” (Zeiţa Agra) e aceeaşi Cebelle  de sub ,,Ţebelesis” sau Gebelesis.

 

CĂLUŞARUL

 

         O sumară analiză semantică a  numelui arată indubitabil pe nişte practicanţi traci ai cultului mithraic, căci  ,,Calu Za Re”  înseamnă ,,Caii zeului Ra”, ,,Caii Soarelui”.

Călușarii sunt o perpetuare, o reminiscență a mitului ,,Călărețului trac”, ai ,,Cavalerilor Danubieni”, ai ,,Cabphirilor”, ai ,,Dansurilor phirice trace” în care se sărbătorea uciderea traconului (monstru serpiform cu cap de lup) de către Apollo, zeul păcurar hiperboreu. Ori, preoții lui Apollo și ai Pitiei (Pitia vine de la Piton) erau ,,bessioii”, ,,bessii cei sfințiți”, după Catherin le Salles, cei care ucideau în peşteră cu arma ascezei balaurul războiului, al întunericului, restaurând  eroic pacea, lumina şi armonia omului cu sine, cu lumea şi cu Dumnezeu. De aceea, miticul strămoş Cadmos (Moşul dac),  după ucidere şi ridicarea în suliţă a monstrului dragonic cu cap de lup, trăitor în întunerecul din peştera lui Ares, se căsătoreşte cu Armonia.

Fără îndoială, după horă,  cel mai cunoscut dans iniţiatic în străvechea noastră cultură populară este dansul căluşarilor.

Numai că, spre surprinderea unora, cercetătoarea Elena Cosma, în cartea ,,Istoria religiilor”, studiind credinţele indo-europenilor vedici  (popor din care îşi au originea, traci, şi dintre ei, în special pentru studiul nostru, dacii), spune că acest ritual e de fapt prima ,,horă”. Ea vorbeşte despre o sărbătoare vedică, numită ,,Dassa hara” (,,Sărbătoarea celor zece zile”). (Elena Cosma, ,,Istoria religiilor”, pag. 30-37)

Prin urmare ,,dassa” înseamnă ,,Zece”. Ori, căluşarii au fost dintotdeauna ,,ZECE”.

Erau totdeauna doi vătavi. (Bass, vetacizat dă ,,vas-tafos”. ,,Tafos” e ,, mormânt”. E interesant căcâ în componenţa termenului grecesc mormânt –tafos apare ,,fos, fotos –lumină”! Băcia (bassia) se prima la mormântul baciului ce devenea ,,dece datus Dei” - decedat), Primul era un bătrân, reprezentând ,,Anul vechi” şi celălalt unul tânăr, reprezentând ,,Anul nou”, precum şi câte patru ,,căiuţi solari”, albi şi negri, reprezentând anotimpurile. Cele două grupuri reprezentau întunericul şi lumina. De aceea primii aveau sumane negre iar ceilalţi albe (băle). Ei mai reprezintă şi cele zece luni ale calendarului dacic.

 ,,Dassa” mai înseamnă şi ,,Diass” - ,,Dies” (Divinitate solară, de unde avem cuvintele ,,ziuă, lumină, strălucire”). La genitiv ,,Dassa” devine ,,dassii” (dacii), însemnând ,,fii ai Soarelui”, adică ,,Ra Mannii” - ,,Bărbaţii Soarelui”. Aici e originea numelui  românilor!), căci ,,Ra” e ,,Soarele”, iar ,,mannii” sunt ,,sufletele strămoşilor masculini străluciţi”. Că ,,Ra” e ,,Soare” şi la noi, se vede din compoziţia cuvintelor româneşti: ,,Ra ze”, sau ,,Za Re” sau ,,Ra sare”.

  Şi în limbile germanice ale ,,grupului arian Centum”,  ,,maan” înseamnă ,,bărbat”.

 În unele texte vedice sunt numiţi ,,davii”, adică ,,strălucitori”, căci ,,dava”, ,,Deva” înseamnă ,,strălucire”. De aici şi ,,divă” - ,,femeie strălucitoare”.

Cât despre ,,hara”, e de observat că aici e originea cuvintelor: ,,hora”, dans ritual în cerc, în cinstea zeului Ra - Soria (Soarele),  precum şi a cuvântului ,,har”. Hora, prin firea ei,  e o reprezentare solară, iar ,,harul” e socotit a fi o energie celestă.

În cultura ariană (indo-europeană) ,,Dassa hara” era cea mai importantă sărbătoare dedicată Marii Zeiţe Mame, numită şi Kaly (Cea frumoasă), precum şi fiilor săi strălucitori ,,Kaly Manii” (Bărbaţii frumoşi) de unde e şi numele munţilor noştri, Călimani.

Se sărbătorea la echinocţiul de toamnă, în septembrie, atunci când divinitatea chtonică se pregătea, cu serbări, să închidă pământul (Demette terra, Demetra, Dumitru.  ,,Demete” înseamnă ,,a demite”, ,,a scoate din funcţie pământul”). Era concordantă cu sfârşitul anului agrar. Atunci se jertfea Anul vechi. Era tăierea semizeului Io Anu. Creştinii, după vreo patru secole de încercări de a scoate sărbătoarea păgână din paractica satelor, au reuşit s-o golească de sensul său ritual păgân, suprapunându-i Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul. Tot aşa s-a făcut şi cu sărbătoarea Dianei (San Diana - ,,Sânzâiene”) căreia i s-a suprapus Naşterea Sf. Ioan Botezătorul.

De aceea calendarul bizantin începe cu 1 septembrie. Atunci începe Anul bisericesc ortodox şi ...Anul şcolar.

Prima sărbătoare de toamnă era una dionysiacă, bachică. Dionysos era nepotul lui Ares. Deci era trac ,,get-beget”. Se numea în sanscritae, ,,Vin Lyaka” (Vin de leac). ,,Vin lyaca” era fiul lui Şiva şi a soţiei sale Parva, Parvati, numită postum, Saty, întemeietoarea primelor aşezări umane în munţi, numite cu numele ei ,,sati” , ,,sate”. (Ibidem)

Anul nou agrar era la echinocţiul de primăvară. Se numea la greci Geea ergon. Sărbătoarea se numea la traci ,,genasa”, iar la vedici ,,genapati” (Naştere în dureri, suferinţă (,,patia” - ,,suferinţă” şi ,,genao” –,,a naşte”). La vedici era dedicată zeului Rama şi preoţilor săi satri, Ra manii, Fiii Soarelui,  numiţi şi Bărbaţii bravi, ,,Bravmannii”, singurii care ştiau pe de rost Vedele (,,Veda” înseamnă ,,a vedea”).

Vedeţi ce limbă veche avem?!

Tot atunci (primăvara), se ţineau ,,Dece” - cele zece zile ale lui Vişnu, sărbătoarea înfloririi cireşului.  La români, o specie veche de cireş poartă numele zeului Vişnu, ,,vişinul”. Vişnu are în vârful fluierului său trei cireşe. Simbolul regenerării, ,,geo ergon” (,,Geea” înseamnă ,,pământ”, iar ,,ergon” înseamnă ,,a lucra”. De aici e şi sărbătoarea Sf. George, prin ale cărei ritualuri se celebra  deschidera pământului. Este de observat că în icoana sa, Sfântul George este totdeauna reprezentat... călare, reprezentare creştinată a vechiului mit al Călăreţului trac şi al călăreţilor danubieni, sacrificatori ai dragonului cu cap de lup, azi numiţi ,,CĂLUŞARII”.

Templul lui Vişnu şi a lui Dassa (,,Dassi” la genitiv, de unde cred unii că vine ,,Dacii”) se numea Mandala. Verbul arhaic ardelean ,,a măndăli” înseamnă a ridica un turn, un morman de nisip sau de pământ, un tumul. În opoziţie, lenevia în a munci sau a munci ,,de clacă” se numea ,,a tândăli”.

Cât despre cei ,,Zece stăpâni judecători”( Opt căluşari şi doi vătavi),  vă propunem să-i urmărim în toată istoria noastră mitică în jocul Călușarilor.  Priviţi-i pe piept şi pe spate cu acel X (Dece - Zece roman) tricolor!

Emil Petruțiu, cercetând evenimentul sacralizator, sprijinit și pe concluziile lui Nicolae Albu, afirmă că ,,vătaful”, șeful (baciul) ,,Celor zece călușari” avea privilegiul ca moștenire de la ,,vătaful” anterior ,,care, pe patul de moarte l-a inițiat în secretele șefiei”, (Emil Petruțiu. Călușerii din Câmpia Transilvaniei, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1968-1970, I. Poligr.  Cluj, 1971, pag. 410-4011) ,,șefie” numită și la Nicolae Albu, ,,băcia”, ,,bassia” sau ,,bossia”. În sanscrite acesta era numit ,,baal”, adică ,,şeful”, ,,stăpânul”. Alesul celor zece era, deci ,,Dece Baal”).

 Cine deținea ,,băcia” (basssia) avea autoritatea supremă a cetei de zece călușari.” (Ibidem) . Vătaful (baciul) murea având sub cap cele trei sulițe cu baltag în chip de cap de cal solar cu coamă în vânt, amintind de jertfa dacică a solului trimis către Zalmoxis.  (.N. Feier. Zestrea Strămoșească,  cap. Baba Fira și Moșii călăreți”, pag. 151-154) Erau ,,RA MANNII” (,,Bărbaţii soarelui”. Aşa îl descriu pe Gethes (Aietes), Argonauţii care îi fură lâna de aur: ,,Fiu al lui Helios, (Fiul Soarelui), adică ,,Ra Mann”. (Kunn, op. Cit , pag. 270)

În semantica termenului ,,vătafu”, dacă introducem ,,betacizarea”, vom obţine ,,betafu” ,,beta foss”. ,,Bâta”, sau ,,toiagul” specific cârmuitorilor, ,,bossilor” e evidentă aici, precum şi termenul ,,fos”, ,,fotos”-,,lumină”. Se ştie că ,,buzduganul” e un însemn domnesc  mithraic, solar” (,,al luminii”). De aici e expresia reverenţioasă faţă de autoritate: ,,Luminăţia voastră”. Noi suntem unicul neam ce considerăm creaţia divină ca fiind ,,Lumină”,  ,,lumen”, adică: ,,Lume”.

,,Dasii”, aşa cum sunt numiţi în unele surse antice dacii, e posibil să fi dat numele lor sărbătorii ,,dassa hara”, ei fiind conduşi totdeauna de către ,,Cei zece” stăpâni judecători atestaţi în literatura vedică, ariană, fiindcă ,,dassa”  înseamnă ,,zece”.

În literatura sanscrită, ,,stăpânul” se numea ,,Baal” şi era o divinitate orientală. Prin urmare, primul dintre cei ,,Dece”, (,,Zece”) era totdeauna un ,,Decce baal”.

Decebal e întâi nume al demnităţii regale la ,,dassii” (daci), abia apoi nume de persoană.

El devenea ,,Decce datus Dei” (,,Dece” e dat zeului) atunci când ,,Dece Baal”-ul vechi, murea eroic, ca jertfă, prin aruncare în cele trei suliţe, (de aici, decedat), ocazie cu care se alegea un nou ,,Decce”: ,,Decce neu”.

Observaţi pe răbojul păcurarilor ardeleni cum erau înscrise oile, câte zece, cu câte un X încrustat. Tot aşa şi cupele de lapte etc.

La mai toţi cercetătorii dansului ritual ,,căluşarii”, descoperim în descrierea costumaţiei căluşarilor, cifra zece ( X),  pe piept şi pe spate, precum şi încrucişarea rituală a baltagelor, în formă de X.

La Monor-Gledin (B.N.) baltagele aveau formă mascoidă cabalină. Fruntea calului era ascuţişul baltagului, iar coama era reprezentată în partea posterioară, după gaura rudei. (,,Ruda” -,,sabie de lemn cu care se antrenau gladiatorii”)  ,,Baal” e reprezentarea ,,stăpânului” iar ,,taga”, ,,toga” era ,,mantia”, mai târziu, sub puterea otomană, ,,caftanul” domnesc, însemne ale puterii.

Exisă în studiile de specialitate specificaţia că erau împărţiţi în două grupuri de câte patru căluşari reprezentând anotimpurile, ,,bătrâni şi tineri”. Aceşti căluşari ,,Calu Za Re” (Caii zeului Ra)  erau conduşi de câte un vătaf.  De fapt un X  tăiat la mijloc reprezintă cifra V.

În Moldova nordică termenul ,,Vătaf” apare ca ,,Vastafu” (,,Bass tafos” vetacizat), ceea ce poate duce la altă interpetare semantică: ,,Taf” vine din grecescul ,,tafos”- ,,mormânt” şi ,,bass”, ,,bess”, ,,boss”, însemnând ,,şef  religios şi politic” la toţi tracii şi la alţi indo-europeni. (Ex. ,,Bure besstes” –Burebista, însemnând ,,bessul”, şeful burilor). Cum vătăvia se obţinea cu jurământ la mormântul (,,tafos”-ul) vechiului vătaf, de către vătaful cel nou, care devenea ,,bossul” - ,,bessul”  nou, altfel zis, ,,dece neu”, interpretarea poate fi plauzibilă.

Bessii războinici, după Homer și Herodot, erau preoţii Pythiei, preoteasa supremă, (după Catherin le Salles) a lui Apollo, biruitorul ,,Şarpelui celui de demult“ numit ,,Python“, dragon cu cap de lup, sacrificat ritual şi ridicat în suliţa numită ,,ruda“, de către ,,mândrul ciobănel“, Apollo, slujitor al regelui trac, Pelias și prieten cu prințul trac,  Admetos, astfel instituindu-se stindardul dacic.

 Asemenea zeului Apollo, Moşul Dac (Cadmos), reproduce jertfa în plan uman, atunci când, venind aici din Sidonul Feniciei, străpunge cu lancia ascezei şi  a înfrânării în peşteră balaurul lui Ares, întemeind Europa prin căsătoria cu fiica lui Ares, numită Armonia, aşezând capitala sa la Ariem dac. (Cademeira. Toponimul se citeşte ca în feniciană, de la dreapta spre stânga). (N.A. Kunn).

Credem că mitul e doar unul, doar personajele se suprapun cronologic, sau, mai corect, mitul are o reprezentare cerească la Apollo şi una terestră la Moşul Dac (Cadmos).

Evenimentul mitic al jertfirii balaurului e act întemeietor al Europei și generator al ,,Jocurilor Pytice” trace, mult anterioare Olimpiadelor grecești.

 La ,,Jocurile Pytice” eroii se încoronau cu ,,frunze de stejar” fiincă ,,în munții Hyperboreei danubiene, acolo de unde era Apollo, nu erau lauri (dafini), ci doar stejari”.( M. Eliade: De la Zamolxis, la Gengis Han, p.76.  Feier, Nicolae: ,,Zestrea strămoşească. pag 71;151-152; 187)  Toţi vitejii noştri au avut ca insemn ,,frunza de stejar”. Priviţi epoleţii şi însemnele Armatei române!

 Preoții lui Apollo erau ,,bessioii”, conduși totdeauna de o ,,Mare preoteasă“ numită Pytia, în realitate o perpetuare matriarhală imemorială, ,,o ursitoare, adică o țărancă tracă ,,iertată”, (trecută de 45 de ani)”. (F. Compte ). 

Pytia era urmașă ereditară a primei femei: Semidivinitatea Phira (Fira) (Zamfira –Zeița Fira). De aceea dansurile trace de tip hora se numeau dansuri phyrice, iar cele cu mascoide cabaline se numeau ,,calphirice”  sau ,,calabrice”, adică ale ,,Moşilor călăreţi”.

Conform mitologiei est-europene, Phira este prima femeie din lume, mamă a zeilor și ai oamenilor. Un fel de ,,Terra mater” tracă. Fusese făcută de către Diaus Pytar dintr-un pământ roșiatic din sudul Basarabiei, nord-vestul Mării Negre. (P. Leveque, pag. 24, u) ,,Cabphirii”, fiii ei, sunt ,,Moșii călăreți” (,,Colabris moși”), prototipul ,,Călărețului Trac” și al ,,Călăreților Danubieni”.

Originile Căluşarului sunt în dansurile ,,Phirice trace”, ce s-au perpetuat în Moldova în dansul ,,căiuţi”-lor, în care răzbate încă o dată taina dacică a celor ,,Zece stăpâni“ (,,Dece baali“,  deoarece ,,baal“ în sanscrită şi în Biblie înseamnă ,,Stăpânul“) fiind evidentă aici, ca de altfel şi în toate tipologiile vremelnice ale eternul joc sacru, Căluşarii, care tot ,,Zece“ sunt. (Petruțiu,  Emil. Călușerii din Câmpia Transilvaniei, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1968-1970, I. Poligr.  Cluj, 1971, pag. 410- 419)

Acest număr sacru la daci, ,,dece”- ,,dzece” îl vom regăsi şi în mitul Meşterul Manole: ,,Şi Manole, zece”..., dar şi în calendarul dacic, cu zece luni.

 Acest calendar lunar, a fost numit şi egiptean, deoarece tracul machedon, Alexandru cel Mare, l-a implementat în oraşul, biblioteca şi şcoala  sa macedo-greacă din Alexandria Egiptului. Egiptenii cunoşteau acest calendar din vremea lui Amen Athon, ,,Soarele” şi a reginei sale neegiptence, Nefertiti, fiica lui Ape udat (Scris de la dreapta la stânga, ,,Taduepa”). După mai mulţi cercetători, inclusiv antropologi, Nefertiti era traco-hitită. Calendarul aşa-zis egiptean a fost reformat de către Iulius Cezar şi Octavian Augustus, care şi-au rezervat loru-şi două luni, pe care le-au plasat în centrul calendarului, Iulie şi August, astfel încât luna a şaptea (septem-brie) a devenit artificial a IX-a, ,,octom-brie”, a X-a, ,,novem-brie”, a XI-a, iar luna a zecea, ,,Decem-brie” a devenit a XII-a.

Am notat aceasta ca să demontăm mitul despre cât de ,,culţi” (superiori cultural) erau romanii faţă de daci!!!

Potrivit Dicţionarului Wikipedia:

 ,,Călușul este un obicei românesc practicat de Rusalii și ține de cultul unui străvechi zeu cabalin numit de tradiția populară a dacilor Căluș, Căluț sau Călucean. Piesele din „echipamentul” călușarilor poartă și ele denumiri care amintesc de numele zeului, mișcările dansului simbolizând tropăiturile și comportamentul cabalin.România este prezentă pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanitățiii UNESCO cu Ritualul Călușului (inclus la 25 noiembrie 2005”.

Într-un articol pulblicat în ,,All basarabean” se lămureşte istoria acestui dans iniţiatic astfel:

,,Noţiunea de „Căluşeri” – numele cetei de feciori care joacă în seara Ajunului de Crăciun dansuri căluşereşti, fără să cânte colinde. „Căluşarii” nu sunt numai joc, ci un spectacol complex care reuneşte toate elementele spectacolului propriu-zis, ale teatrului şi ale dansului. Căluşarii sunt un spectacol absolut pe care elementul cult nu l-a atins cum s-a întâmplat cu alte manifestări.

 Elementele mitice se amestecă cu cel reale fiindcă fondul misterios ce ţine de un rit sau de un simbol de mult uitat se păstrează. Originea lor rămâne tulbure, căluşarul fiind socotit de către unii urmaş al unor tradiţii indo-europene iar de către alţii, mai cu seamă ca o continuare a culturii romane.

Atestări ale unei forme de joc asemănătoare căluşarului, istoria le consemnează prin secolul al XlI-lea în Macedonia. Ceata căluşarilor avea un cod pe care trebuia să-l respecte fiecare jucător cât timp face parte din ceată. Sunt norme aspre cu caracter de unicitate. Căluşarii nu sunt un spectacol improvizat ad-hoc ca să motiveze un obicei sau dorinţa unor ţărani de a petrece. Ei au un ceremonial de constituire şi norme de existenţă aparte. Pregătirea lor durează săptămâni sau luni sub îndrumarea unui performer.

 Prezent sub o formă sau alta pretutindeni la români, în Transilvania a excelat în regiunea centrală a Mureşului , pe Valea Târnavelor şi într-o oarecare măsură pe Secaş. Istoricii maghiari consemnează încă din 1572 jocul căluşelului, o descriere mai amplă fiind cea din 1599 a căluşarilor români sub conducerea vornicului Baba Novac. O altă descriere amănunţită o face Dimitrie Cantemir în a sa Descriere a Moldovei. Pentru secolul al XVIII-lea, J. F. Sulzer descrie şi el cu detalii interesante acest joc al românilor din Transilvania consemnând şi partea muzicală. Secolul al XIX-lea aduce informaţii şi mai amănunţite cu număr de momente şi de figuri, costumaţia, regulile şi etapele constituirii cetei. Pe la 1800 căluşarii dispăruseră de pe Târnave şi abia după 1848 intelectualii alarmaţi de această situaţie pun la cale reînfiinţarea căluşarilor. Noul Căluş, a luat numele de Căluşarii de la Blaj şi Căluşarii de la Braşov. În felul în care se joacă astăzi există temeiuri ca afirmaţia că e un dans neatins de elementul cult să se clatine, şi numai pentru că a fost transmis generaţiilor tinere de către învăţători. Acei minunaţi educatori ai neamului formaţi în renumitele şcoli normale de la Deva sau Blaj care ştiau să cânte la vioară şi fluier, cunoşteau şi iubeau obiceiurile şi prin origine erau legaţi de viaţa spirituală a satului. Pregătirea învăţătorilor de astăzi este o batjocură. Spre deosebire de Căluşul din sudul României care se manifestă de Rusalii, Căluşarul ardelenesc este legat de Obiceiurile dintre Crăciun şi Bobotează. – (See more at: http://www.allbasarabean.ro/calusarul.html#sthash.lHA3r8Xx.dpuf)

În ce priveşte perpetuarea dansului  căluşarilor pe Valea Şieului şi în tot arealul judeţului Bistriţa-Năsăud  s-au scris mai multe studii, noi citând  două capitole  din propriul  studiu din cartea de mitologie română, ,,Zestrea strămoşească”:

 

,,CAVALERUL TRAC  ŞI CAVALERII DANUBIENI

 

În mitologia noastră ,,Cavalerul trac” este: ,,O zeitate a cărei substanţă prezintă mai multe straturi istorice şi care poate fi urmărită înapoi până departe… Eroul trac fiind identificat cu divinitatea şi reprezentat prin chipul ei… Se cunosc mai mult de trei mii de stele (altare) votive şi funerare ale Cavalerului Trac”.[3]

 Cavalerii danubieni au mai multe particularităţi faţă de ,,Cavalerul trac” în care îşi au originea, fiind o dezvoltare a aceluiaşi mit. Ei sunt mai mulţi şi însoţesc totdeauna o zeiţă (Bendis sau Diana). Sub caii lor nu este un balaur, ca la cavalerul trac  şi la Cadmoş, creştinaţi în icoanele Sfântului Gheorghe, ci un duşman răpus.

Cu certitudine mitul cavalerului trac este arian şi a fost creat în contrapondere mitului amazoanelor preariene. Este greu de distins dacă prototipul ,,Cavalerului trac” este însuşi Cadmoş (Moşul Dac), soţul Armoniei, fiica zeului Ares, întemeietorii Europei pe lângă Dunăre, în Cadmeira (,,Cadmeira” fiind cuvânt fenician se citeşte de la dreapta spre stânga: ,,Ariem dak”) omorând balaurul, sau are ca prototip cabpirii, fiinţe mitologice – oameni-cabaline, iniţiatorii dansurilor phirice, extrem de răspândite în lumea tracă, existând până astăzi. (N. Feier:,,Zestrea strămoşească”. Pag. 221.

Iată şi  o prezentare de excepţie în capitolul:

 

 ,,BABA ZAMFIRA (sau ,,Baba Fira”) şi MOŞII CĂLĂREŢI

 

Numele Zamfira sau (Zeiţa Phira), prescurtat: FIRA este nume feminin destul de răspândit în Transilvania. Originea numelui este atestată de scriitorii antici greci. ,,Za” înseamnă zeiţă iar ,,Phira” era o semidivinitate a pământului roşiatic din care DIAUS PITAR (Jupiter, Zeus) a făcut primii oameni.

 Dansurile ,,phirice” sunt ,,dansuri războinice trace” stabilite de ,,cab-phiri”. ,,Cab-phirii” sunt socotiţi oameni-cabaline. De aici s-a dezvoltat ,,mitul călăreţului trac” şi mitul ,,călăreţilor danubieni”.

,,Zamfirii” mai sunt numiţi: ,,Calu Za Re” (Caii zeului Ra- Căluşari) ,,Colabris-mos” sau ,,Moşii călăreţi” .

În ,,Eneida”, traco-dardanul Anchise, tatăl lui Eneea, spune că: ,,patru cai albi care pasc arată războiul, iar (alţi patru) dacă sunt înhămaţi şi ascultă de frâu pot fi aducători de pace”.[4]

 În dansul lor ritual, bărbaţii traci purtau toiege mascoide care simbolizau ,,razele soarelui” (buzduganul n.n.) transformate mai apoi în mascoide de ,,cai solari”.[5]  ,,Căluşii” sau ,,Căiuţii” sunt: ,,Caii mici ai soarelui” şi se joacă la solstiţiul de iarnă, iar ,,Căluşarii” sunt: ,,Caii mari ai soarelui” şi se joacă la solstiţiul de vară.[6]

 La Monor şi Gledin,  jud. Bistriţa-Năsăud se perpetuează un dans iniţiatic războinic, bărbătesc, de tip horă, numit: ,,RATZA”  (Ra-zeul). Este un dans fecioresc în cerc, închinat zeului  Ra (Soarele). Toţi dansatorii poartă  ,,baltage cu cozi lungi”. Baltagul  are forma unui cap de cal stilizat, partea frontală fiind ascuţită, iar opusul ei se aseamănă cu o coamă de cal. Participanţii la dans se despart la un moment dat în două perechi de câte patru ,,călăreţi”, în timp ce vătafii ţin baltagele încrucişate. Mascoidele cabaline sunt împănate cu fâşii de lână albe şi roşii, semne ale cailor păcii şi ai războiului, atestaţi în Eneida.

Cultul calului alb, ca substitut solar, este foarte răspândit în lumea tracică. Se cunosc numeroase situaţii în care în tumulii regilor traci s-au găsit  înhumaţi numeroşi cai cu harnaşamentul lor bogat ornamentat de aramă, argint şi aur, precum şi numeroase ,,patere” (apărătoare de genunchi).[7]   

Iată cum descrie Homer pe regele trac Rhessos, carul său de luptă şi caii săi:

,,Albi ca zăpada sunt caii şi la fugă sunt repezi ca vântul / Şi ferecat îi e carul cu aur şi-argint şi mai are/ Arme grozave de aur ce par la vedere-o minune. Dânsul cu ele-a venit. Parcă nici nu se cade pe lume/ Oamenii arme de-acestea să poarte, ci numai zeii”.[8]

Homer a avut grijă în epopeea sa, să-l facă pe Ressos să cadă în luptă, dându-le grecilor ,,dreptul...” pe care îl are orice  cuceritor de a-şi asuma bunurile învinsului!

 Hector tracul avea şi el un cal  alb ce se numea ,,Aithon” (Homer-,,Ilias”), iar noi avem o localitate lângă Cluj-Napoca cu acelaşi nume!

George Coşbuc, un fin cunoscător al culturilor străvechi, preocupat şi de limba sanscrită mai ales după moartea tragică a unicului său fiu, a scris ,,epopeea” românescă ,,Nunta Zamfirii”, în care se află numeroase elemente mitice străvechi creştinate şi din care nu lipsesc ,,caii  şi feciorii năsăudeni împenaţi” (,,penaţii” sunt zeii Troiei) : ,,Avea o fată, fata lui/ Icoană într-un altar s-o pui/ La închinat!”… precum şi mirele care ,,i-a fost ,,MENIT” (Zeii Mani i l-au hărazit),,…cel mai drag, el a venit/ Dintr-un afund de Răsărit”. Nu vom insista  asupra acestor  elemente mitice, ci doar le vom enunţa:

-Fecioara gătită pentru iniţiere sau ,,fata de măritat” ambele teme, şi fata (feta) şi măritatul (maritas) au corespondente sanscrite.

-,,Mirele - soare”. Prin săvârşirea integrală a practicilor de iniţiere, mirele devine  însuşi Mythra ,,…cel mai drag, el a venit/ Dintr-un afund de Răsărit”. Se pare că în cântul popular cules şi prelucrat de către Coşbuc,  mirele ,,Viorel” se numea ,,Ziorel”, însemnând ,,renaşterea soarelui”.

- ,,Mireasa zeitate”.  Prin respectarea cu stricteţe a tuturor datinilor iniţiatice mireasa devine subiect de adoraţie: ,,Icoană într-un altar s-o pui/ La închinat!” George Cosbuc, ,,Poezii”