Poezia este o respirație a sufletului, precum și o formă de comunicare gingașă, sensibilă și profundă a acestuia, uneori chiar profetică. Este ca și o pasăre măiastră care cântă și care poartă în zborul său o vrajă a inefabilului pe care o duce dincolo de porțile eternității.

            „Poezia este aripa îngerului înmuiată în harul divin ce-i atinge pe cei în adorare.” (Sanda Tulics) Buchetul de poeme pe care părintele profesor Nicolae Feier-scriitor consacrat- ni-l oferă în volumul intitulat „Flori de lumină” dezvăluie măreția și măiestria unui suflet care se îmbie tuturor spre a le fi călăuză în această călătorie a vieții, ce are ca destinație veșnicia.

            Eminescu spunea despre poezie că „este un voluptos joc cu icoane...”, „strai de purpură și aur”. Ea, poezia, face loc atât firescului, cât și nefirescului, atât înțelesului cât și neînțelesului, dar și absurdului, inefabilului, ilogicului. Este precum un templu în care intri sfios, pentru a te închina frumosului.

            Farmecul acestui volum de poeme și farmecul fiecărei poezii în parte este acela că fiecare se poate regăsi în „poveste”. Este un drum către tine însuți, este armonie și catharsis, este drumul către și în lumina lui Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire”, și de aici pornește totul. Dragostea pentru neamul românesc și limba sfântă străbat din versurile poetului, părintele Nicolae Feier, ca „un duh de netăcere.” Dacă Domnul Dumnezeu a zis că „nu e bine ca omul să fie singur” pe pământ, din oceanul iubirii Sale i-a dăruit acestuia familie, copii, cărora autorul le dedică versuri și rugăciuni din care se revarsă recunoștința față de darurile cu care a fost binecuvântat.

            Din dragostea și lumina divină care-l călăuzesc pe părintele scriitor Nicolae Feier izvorăsc adevărate imnuri ale iubirii sfinte pe care o poartă părinților dragi mutați în Raiul cel de taină. Jertfa mamei, truda tatălui și toată lacrima și dorul  pentru fiii pe care-i poartă în brațele iubirii lor și dincolo de mormânt sunt „aur și mărgăritare” neprețuite. Căci „dragostea îndelung rabdă....toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (Epistola I către Corinteni a Sf. Pavel)

            Călătoria omului pe pământ, de când „plăsmuit a fost după Chipul divin”, este o permanentă trudă de regăsire și de întoarcere în Paradisul pierdut. Versurile autorului sunt o asumare a condiției umane limitate, deoarece bulgărele de humă căruia Dumnezeu i-a dat „ochi și stele de privit”, pregătindu-i zborul spre Lumină, a fugit din Raiul Veșniciei și „și-a ales o cale de haram.”

            Poemele acestui volum sunt precum o rugăciune, o rostire a Cuvântului Divin prin om. Discursul liric devine o confesiune în care sinele autorului se caută, se regăsește și se întâlnește cu el însuși, ca fiind „Chipul Slavei Tale.” Poetul parcă ar crea o punte lirică între lumea dinăuntrul și din afara sa, între haosul existenței umane și vâlceaua de flori de ACASĂ. Din muzicalitatea sensibilă a textelor răzbate cântecul chemării „copilului rătăcit” pe „întortocheate cărări”, spre a se așeza din nou la umbra Crucii mântuitoare, așteptând „a Învierii dimineață.”

            În versul urzit de autor, poezia devine acel amestec de curaj, meșteșug poetic și sensibilitate, toate revărsându-se înspre Dumnezeu și înspre oameni. În acest demers creator, poezia pare a răsturna sau a împrăștia lucruri, ca mai apoi să le adune, să le recreeze într-un întreg, căpătând chip și sens prin filtrul tandreții și a credinței. Omul este fragil, pasul este alunecos uneori, lumea este fragilă; astfel ea are nevoie a fi protejată, iar poezia face acest lucru. Zarva lumii, moartea ființei sunt acoperite de tăcerea rostitoare cu care Dumnezeu învăluie totul și vindecă. Este vorba de o necesitate a Cuvântului care comunică prezența divinului în lume.

            Poetul încearcă să reînvie și să facă vizibile urmele Cerului care au fost lăsate pe  chipul unor „splendori efemere la care-a trudit” Creatorul, să transmită cititorului călător printre aceste versuri puterea de a vedea Lumina din flori, „să fie Înviere printre cei ce-au murit.”

            Poezia pe care ne-o propune părintele scriitor Nicolae Feier este o sărbătoare a vieții, este un „dor de lumină” cu care se contaminează întreaga făptură. Această experiență poetică dezvăluie o sensibilitate deosebită și o finețe dumnezeiască. Poetul Ioan Alexandru spunea: „O poezie care ignoră Învierea lui Iisus Hristos nu are nicio valoare.” Ori versurile autorului – părintele Nicolae Feier -  sunt adevărate mărturisiri ale acelui „tainic nemurit și trenăscut”, ale Învierii ființei din moarte.

             Părintele Nicoale Feier face parte din categoria scriitorilor a căror operă trezește viața din amorțire, aducând lumina în suflete. Este omul cuvântului în care arde setea de Dumnezeu, „este precum o lumânare aprinsă în istorie” , și, după cum definește același Ioan Alexandru poeții creștini, este unul dintre acei oameni care strigă: „Am găsit!