NU MAI SUNT OAMENI....

 

Se face seară, Doamne,

Se lasă amurgul peste sat

Și nu mai sunt oameni, Doamne,

Tot cerul pare a se topi într-unul singur

Ce încă zăbovește la fântâna din poiană...

Ziua lui de coasă s-a-ncheiat,

Dar sufletu-i însetat s-a oprit la izvor

Să se-adape din apa Ta vie...

Să se-mbete de mirosul fânului proaspăt cosit;

Nu mai sunt oameni, Doamne,

Va seca și izvorul din care mai bea

Ultimul om cu coasa-n spinare

Ce șuieră cântecul pe-nserat...

Și cântecul lui, și cântecul Tău

Vor șopti în frunza de plop

Un ultim oftat.....

 

 

EȘTI....

 

Ești tăcere mai presus de orice cuvânt

Ce mă veghează, mă doboară și apoi mă ”nalță.

Ești lumina ochilor deschiși ce aprind

Scânteia care pâlpâie în al nopții întuneric.

Ești povestea ce se scrie pe filele inimii mele

În seri târzii și-n dimineți blânde de vară.

Ești visul ce nu piere-n zorii zilei, ci mai tainic

Își îngână chemarea spre-un veșnic răsărit.

Ești pasul meu timid când de plumb îmi pare firea

Și mută-i dorința de-a privi în sus.

 

Ești surâsul stelelor în fiece noapte

Ce luminează țărmuri nesfârșite de dor.

Ești aripa păsării măiestre ce poartă-n albastrul imens

Zborul meu frânt.

Ești cântecul divin închis în trupul meu,

O simfonie de cuvinte nerostite.

Ești puterea cu care-mi ridic din abis

Ochii spre cer și aștept...

Ești răspunsul duios la fierbinți rugăciuni,

Nerostitul credințelor mele.

prof. Mirela Rus