
Prof. Mirela Rus vă propune, dragi cititori, un minut de poezie cu Ștefan Veșcari. Poetul trece prin prisma sa subiectivă uitarea, aminitirile, visul, dar și drama crizantemelor de...frig.
și totuși uitarea
m-ai alungat din vise într-o dimineață
trezește-te,îți cântă cocoșii la ferești,
ochii-mi erau acoperiți cu ceață
și inima-mi bătea cum nu gândești.
coborât în vise,cu amintiri ciudate
parcă prins în trecute amintiri,
alunecam spre albul zăpezilor ciudate
spre nopțile în care pe cer se nasc sclipiri.
din ochii tăi,o lacrimă ce cade
în paradisul în care ne-am iubit,
când alungat din vise într-o dimineață,
cu amintiri ciudate care ne-au lipsit,
le ating și este doar o ceață
sau o zăpadă în care te afunzi
femeia mea din vise,cu ochii triști și uzi.
dar vine seara
zăpada se ruga pământului
să o primească ca o cămaşă de mireasă,
stând în genunchii răniţi de stelele bătute pe cer,
va înnopta printre păsări
zburând spre seară,
bântuind ceasul ciudat al amurgului.
să mergem, mi-ai spus, vin cerbii
cu privirile rotindu-le în jur
vorbele cornului adunând ciutele prinse în ceaţă,
să mergem pe urmele lor când ninge
prin glasul frunzelor cu miros veştejit
simţind că trăim mai mult decât alţii.
de-am putea să mai alergăm împreună
nepăsători şi liberi,
zăpada să ne acopere în valuri metalice
prăbuşite din ceruri.
oare pe cine întrebi când te sărut
e vremea vântului ce vine după tine?
dar vine seara...
crizanteme de frig
e atâta tăcere în noapte
stelele mor de lumină,
când se face târziu în iubire
atunci gândurile mele își deschid amintirile
și te văd ca o icoană răstignită
între crizanteme de frig,
te voi săruta cu vântul
ținându-te în brațe
peste hainele înghețate
să te încălzesc acoperită de
clopote mari de aer,
floarea mov care te îmbrățișează.
un strigăt de uimire,
umblând după tine singur
prin tăcerile gândurilor însetate,
îngenunchez și beau din roua
trupului tău,
ca un lemn sfânt
cuprins în brațe de o crizantemă de frig.
scrisoare de drum
pe apusuri de soare
desenez zâmbetul tău,
soarele strălucind și noaptea
când îți scriu numele
pe cer.
stau lângă apele albastre
cu tine,
să nu fi singură
scriind versuri pe nisip
luate de vânt.
pictez buzele tale
pe înaltul corn al lunii
să nu ajungă nimeni la ele.
lacrima tremurându-ți între gene
e o stea răsărind.
departe,
drumul pe care ești și vii
mă întreabă de tine.
Ștefan Veșcari