Iubiţi credincioşi,

 

Iată ne aflăm în duminica II-a după Sf. Paşti, a Sf. Ap. Toma. În aceste vremi de luptă cu duşmanul nevăzut, două cuvinte ne sunt sprijin şi întărire, ambele raportându-ne pe fiecare din noi la Dumnezeu, singurul la care scăpăm spre mântuire: cuvântul lui Iisus către Toma: „Nu fii necredincios, ci credincios!” şi cuvântul de răspuns al lui Toma către Iisus: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”.

 

Domnul cel înviat din morţi să ne apare şi să ne păzească!

 

Pr. Theodor Damian

 

Cred Doamne și mărturisesc

 

MEDITAȚIE LA DUMINICA II-A DUPĂ SF. PAȘTI (A TOMEI)

 

Încă și astăzi, peste veacuri, răsună în urechile inimilor noastre, glasul pătruns de emoție, de credință și de căldură al Sf. Apostol Toma, care atunci când s-a încredințat după îndoiala avută, de Învierea Domnului a rostit cuvintele ce încă ne mai impresionează: “Domnul meu și Dumnezeul meu” (Ioan 20, 28). Iată cuvinte de mărturisire de credință, de mărturisire a dumnezeirii Celui care a coborât cerurile pe pământ și ne-a înălțat pe noi de pe pământ la cer, așa cum atât de frumos spun cântările bisericești din noaptea praznicului Învierii.

Este potrivit în acest context să reflectăm asupra împrejurărilor în care s-au spus aceste cuvinte și mai ales, asupra felurilor de credință, care pot să existe, pornind de la manifestarea Sf. Apostol Toma, de la mărturisirea lui atât de scurtă, dar atât de importantă și care cuprinde în ea întreaga lui frământare sufletească și nu numai a lui, ci poate și a celorlalți apostoli precum și a tuturor celor ce cred în Cel care a venit în lume să se nască și să crească, să sufere cruce și moarte și să învieze a treia zi pentru a ne mântui.

Există două feluri de credință: o credință care cere probe sau dovezi văzute, auzite, palpabile, și alta care nu are nevoie de astfel de probe. Avem exemple și de una și de cealaltă atât în V. Testament cât și în N. Testament. Iată, de pildă, în V. Testament exemple de credință care cerea probe, de credință care pornea numai și numai în urma unor dovezi: ori de câte ori Dumnezeu făcea câte o minune fie în mod direct, cu poporul ales, fie prin sfinții Săi, prin patriarhii, drepții pe care-i știm, atunci poporul ales se întorcea de la păcat, din depărtarea de la fața lui Dumnezeu și se apropria din nou de calea cea dreaptă, crezând iarăși sau reînvigorându-și credința slăbită.

Iată însă și cazuri de credință care nu cere probe, și care se manifestă doar în urma unor mărturii. De exemplu atunci când proorocii vorbeau de Dumnezeu, foarte mulți din cei care îi ascultau se întorceau la calea cea dreaptă. Ori atunci când stăteau de vorbă cu proorocii, sau când proorocii predicau cuvântul lui Dumnezeu, sau mustrau, sau făceau diverse îndemnuri, de multe ori nu se întâmpla nici o minune. Proorocul vorbea despre Dumnezeu, nu Dumnezeu vorbea direct cu poporul. Proorocul Îl mărturisea pe Dumnezeu și totuși poporul își întărea credința în Dumnezeu, credea în El, prin mărturisirea proorocului.

Şi în N. Testament aceste lucruri se pot observa în egală măsură. Ori de câte ori Mântuitorul Hristos făcea o minune, atunci cei care erau de față, care erau părtași la minune se înfricoșau, se înspăimântau și credeau în Dumnezeu. Unii din cei de față Îl și mărturiseau că era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Totodată recunoșteau că nimeni altul până la Mântuitorul Hristos n-a făcut astfel de lucruri. Şi când Mântuitorul vorbea ca unul care avea putere (Matei 7, 29) cum mărturisesc sfinții evangheliști că spuneau mulțimile, de asemenea oamenii recunoșteau că “niciodată n-a vorbit nici un om ca omul acesta” (Ioan 7, 46). Deci, iată aveau o dovadă concretă în minunile săvârșite, și în urma acestor dovezi concrete, ei credeau.

Însă existau și cazuri de sălășluire a credinței în sufletele oamenilor și în afara oricărei probe sau dovezi concrete, ci numai întemeiate pe mărturie sau pe mărturisire sau pe propovăduire. Erau mulți din aceia care nu l-au văzut pe Mântuitorul Hristos, ci numai au auzit despre El, cine este și ce face. Şi aceia se întăreau în credința în Dumnezeu. Nu puneau la îndoială cele auzite. Nu cereau probe. Așa a fost, de exemplu, cazul sutașului care a venit la Mântuitorul Hristos să-i vindece o slugă de a sa. Sutașul nu discutase înainte cu Iisus Mântuitorul. Nu-L cunoscuse personal. A venit pentru că doar din auzite știa de El, și ceea ce a auzit despre Mântuitorul, el n-a pus nici o clipă la îndoială, a crezut și în urma acestei credințe – deci venită în sufletul lui nu prin probe, ci prin mărturisire, a venit la El și L-a rugat să-i vindece slujitorul bolnav. Şi Mântuitorul în urma dialogului cunoscut, i-a vindecat slujitorul.

Dar despre Înviere? Despre învierea Mântuitorului din morți, de asemenea există o credință întemeiată pe dovezi și o credință care nu a mai avut nevoie de dovezi. Totuși în majoritatea cazurilor, dacă ne referim la personajele cunoscute din Sfânta Evanghelie, credința în Înviere a venit în urma probelor, a dovezilor. Așa, de pildă, femeile mironosițe, când au venit la mormânt, au aflat mormântul gol, deci ele au avut dovada că Mântuitorul Hristos nu mai era acolo. Şi doar fusese mort, ele L-au văzut mort! Au constatat moartea Lui. De aceea soldații nici nu I-au mai zdrobit fluierele picioarelor cum se obișnuia în vremea aceea. Femeile L-au văzut dându-și duhul în mâinile Părintelui Ceresc, când a zis: “Părinte, în mâinile Tale încredințez Duhul meu!” (Luca 23, 26).

Putea oare Iisus pe cruce să mintă? Să zică în auzul tuturor “Părinte, în mâinile Tale încredințez Duhul meu!” și de fapt Duhul Lui să nu fi ieșit din El? Să fi fost în continuare cu sufletul în trup? Este cu neputință! Cuvintele Domnului sunt cuvinte adevărate (Ps. 32, 4), ne încredințează psalmistul încă din V. Testament și lucrul acesta ni-l spune bunul nostru simț și buna rațiune. Când Mântuitorul a spus: “Părinte, în mâinile Tale încredințez Duhul meu!” atunci a murit! De aceea s-a și întunecat pământul, s-a făcut cutremur, s-a despicat catapeteasma templului prin mijloc.

Mântuitorul mort fiind, constatată fiind moartea Lui, ele L-au îmbrăcat, L-au îmbălsămat cu giulgiu, cu arome și cu alte lucruri obișnuite pentru morții din vremea aceea. Deci ele au venit la mormânt să caute un mort și nu l-au mai găsit acolo. Mormântul era gol. Așadar au avut dovada concretă, proba că Hristos a înviat. Mai ales că au avut încredințare și de la înger despre înviere. Căci cineva ar fi putut să creadă că ele, la rândul lor, ar fi propovăduit o minciună, o imaginație a minții lor, însă ele au fost încredințate de înger: “De ce căutați pe Cel viu între cei morți? S-a sculat, nu mai este aici” (Luca 24, 5-6), după care îngerul le-a trimis la misiune zicându-le: “Mergeți și spuneți ucenicilor Lui că s-a sculat din morți” (Matei 28, 7). Deci au și văzut, au și auzit, au avut așadar dovada că El a înviat din morți.

Dar ucenicii? Au crezut având dovezi sau neavând dovezi? Ucenicii au crezut și ei în Învierea Domnului, numai în urma probelor, în urma dovezilor căci Mântuitorul a venit la ei și li s-a arătat. De fapt când femeile mironosițe au venit și le-au spus că Hristos a înviat nu le venea să creadă (Marcu, 16, 11; Luca 24, 11). Trebuie totuși specificat aici că necredința lor nu era o necredință în adevăratul sens al cuvântului, de aceea ni se spune “necrezând ei de bucurie” (Luca 24, 41); pur și simplu nu le venea să creadă de bucurie. Şi totuși pentru că nu le venea să creadă, pentru aceea li s-a arătat Hristos și lor. Şi le-a arătat mâinile și coasta Sa (Ioan, 20, 20) în casa în care ucenicii stăteau adunați pentru că le era frică de iudei (Ioan 20, 19).

Așadar ei au avut dovada Învierii, pentru că L-au văzut cu ochii lor pe Hristos, Cel pe care ei L-au știut mort. Acum L-au văzut înviat, prezent în mijlocul lor, și încă vorbindu-le. Nu putea să fie o nălucă, pentru că le-a vorbit cu cuvintele pe care ei le cunoșteau încă mai dinainte, și pentru că le-a cerut ceva de mâncare și a mâncat cu ei mai târziu, în altă împrejurare (Ioan 2, 5).

Prima dată când li s-a arătat Domnul ucenicilor, Toma nu era acolo. Ar trebui să ne închipuim momentul în care Toma a venit către ucenici, după ce a plecat Mântuitorul și când i-au povestit aceștia că L-au văzut pe Domnul, ce era în sufletul acelor apostoli când au zis: “Noi L-am văzut pe Domnul!” (Ioan 20, 25). Cu câtă bucurie i-au transmis vestea aceasta, cât entuziasm era în sufletul lor, cum ardea inima întru ei, cum aveau să spună unii într-o altă împrejurare (Luca 24, 32), de bucurie că L-au văzut pe Domnul! Că Cel pe care Îl iubeau, pe care L-au urmat atâta vreme, Cel pe care L-au admirat atât, de fapt nu a rămas în mormânt, ci s-a sculat din morți, a înviat. Fremăta inima într-înşii când ei i-au spus lui Toma acestea. Şi atunci pe câtă bucurie aveau ei în suflet pentru ceea ce puteau mărturisi în urma încredințării, pe atâta durere, tristețe avea Toma în sufletul lui, că nu fusese și el de față.

Desigur că ucenicii când au vorbit lui Toma despre faptul că L-au văzut pe Mântuitorul, îi vor fi spus că I-au văzut mâinile și coasta (Ioan 20, 20). Căci Mântuitorul, cum zice Sfânta Evanghelie, le-a arătat și lor mâinile și coasta Sa. Şi când ucenicii i-au spus lui Toma, că ei au văzut mâinile și coasta Mântuitorului, este normal să înțelegem de ce a zis Toma: “Şi eu vreau să văd mâinile Lui, și eu vreau să văd coasta Lui! și numai dacă voi vedea și eu și-L voi atinge și voi vedea coasta Lui cu rana pe care o știu din clipa morții, atunci am să cred și eu. Dar până atunci nu voi crede “ (Ioan 24, 25).

Stările lor erau absolut contradictorii, bucuria exaltată a unora cu tristețea sfâșietoare a celuilalt. Oare n-a fost și el apostol ca și ceilalți? Oare nu-L iubea în egală măsură și Toma pe Iisus, ca toți ceilalți? Oare n-a beneficiat și el de toate minunile, de toate învățăturile, de toată protecția Mântuitorului Hristos, ca toți ceilalți? S-a întâmplat doar atât, să nu fie cu apostolii când a venit Mântuitorul, de aceea tristețea lui pentru că n-a fost acolo în momentul acela atât de important în viața lor, era fără margini.

Iar la opt zile după această arătare, relatează sfinții evangheliști, Mântuitorul, tocmai pentru că îl iubea și pe Toma la fel ca pe toți ceilalți, a ținut neapărat să vină din nou în mijlocul ucenicilor, când era și Toma de data aceasta și să-l încredințeze și pe el. Şi fiind Toma de față, Mântuitorul i s-a adresat lui, căci cu ceilalți a vorbit prima dată. Şi i-a zis: “Vino acum către Mine, privește-Mi rănile, privește-Mi coasta străpunsă de suliță, atinge-Mă și nu fii necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). Ce emoționat trebuie să fi fost Toma, când a văzut că Dumnezeu i-a împlinit rugămintea, că nu l-a lăsat la o parte de grupul apostolilor, că n-a făcut nici o deosebire, nici o discriminare între ceilalți apostoli și el, și că așa cum i-a încredințat pe ei, la fel, cu o dragoste nemărginită, în mod special, a venit și la el ca și el să vadă ce au văzut ceilalți. Şi atunci, aproape plângând, Toma, a căzut cu fața la pământ spunând cuvintele pe care le știm, atât de emoționante: “Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Mântuitorul Hristos îi spune în aceste condiții lui Toma: “Iată Toma, acum M-ai văzut și ai crezut, te-ai încredințat, dar ferice de cei care n-au văzut și au crezut!” (Ioan 20, 29). Şi au fost mulți din cei care n-au văzut și au crezut în Înviere. Căci Domnul s-a arătat la apostoli, iar după aceea s-a arătat altor doi care erau în drum spre Emaus; s-a arătat femeilor mironosițe, precum și unor mulțimi de oameni. Dar câți din cei care n-au văzut pe Hristos înviat n-au crezut după aceea în Înviere, fără nici o dovadă!

Dar o creștinătate întreagă, l-a văzut oare aceasta pe Hristos înviat? Nu! L-au văzut toți oamenii, chiar din vremea Mântuitorului, din prima perioadă a propovăduirii Învierii de către sfinții apostoli? L-au văzut ei înviat? Nu l-au văzut, dar au crezut! Nu le-a mai trebuit nici o probă, nici o dovadă, ei au crezut fără dovezi, numai în baza mărturisirii apostolilor. “Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut”.

Iată cât este de important să ai niște dovezi despre anumite lucruri și să crezi în acele lucruri pentru că ți se dovedesc. Dar cu cât mai mult este important, ne atrage atenția însuși Mântuitorul, când crezi în niște lucruri doar atunci când ți se mărturisesc, când ți se propovăduiesc, nemaicerând dovezi concrete, probe nenumărate. Se vede de aici superioritatea credinței care nu are nevoie de probe, față de acea credință care are nevoie de probe.

Sf. Apostol Pavel, vorbește despre această superioritate a credinței care nu mai are nevoie de probe. În epistola către evrei în capitolul 11, așa definește el credința: “Credința este adeverirea celor nădăjduite și dovada celor nevăzute”.

Cuvinte grele, e greu să le prinzi sensul. Cuvinte mai abstracte, care țin mai mult, ni s-ar părea, de teorie, decât de viața practică. Credința este adeverirea celor nădăjduite. Ce este aceasta? Ceea ce nădăjduiești să se adeverească. Şi adeverindu-se, nădejdea ta să se transforme în încredințare. Şi dovada celor nevăzute. Dacă-s nevăzute, cum să ai dovadă? Căci sunt nevăzute! Totuși, Sf. Apostol Pavel știe bine de ce a spus asta. Pentru că lucrurile nevăzute vin la noi într-un fel aparte, într-un fel special și bat la poarta sufletului omenesc și nu se fac văzute, ci simțite. Noi nu-L vedem pe Dumnezeu dar Îl simțim. Nu ne vedem sufletul, dar îl simțim. Cine și-a văzut sufletul? Dar suntem încredințați că avem un suflet. Nu ne vedem rațiunea, conștiința, dar știm sigur că le avem.

Deci Sf. Apostol Pavel, arată superioritatea credinței care nu are nevoie de probe. Însă el, Pavel arată aceasta, el care și-a întemeiat credința în Hristos pe probe! Convertirea lui a avut loc pe drumul Damascului. I s-a arătat Fiul lui Dumnezeu înviat și a vorbit cu el. Şi când a văzut lumina aceea orbitoare, a căzut cu fața la pământ, a vorbit cu Dumnezeu, el personal, Pavel. Avea să facă caz de această arătare a Domnului în epistolele sale scrise celor cu care coresponda. Iată-l pe prigonitorul Pavel trecut la credința creștină, cu credința în Dumnezeu, în Învierea Mântuitorului prin dovezi! Pentru ca după aceea să vină și să accentueze, să sublinieze importanta faptului de a crede fără dovezi. De ce? Pentru că la început, el a fost necredincios și n-ar fi fost în stare să înțeleagă o înviere din morți, fără dovezi. Dar după aceea, după ce s-a întărit în credință, fiind luminat prin harul Duhului Sfânt, a fost în stare să creadă și să sublinieze importanța credinței fără dovezi, așa cum o avem noi astăzi, credință întemeiată numai pe mărturisirea celor dinaintea noastră, a moșilor și strămoșilor noștri până la sfinții apostoli.

Înțelegem de aici că este bună credința cu dovezi. Nu este rea. Numai că Mântuitorul Hristos a arătat că mai fericiți sunt ceilalți care nu cer dovezi. Am văzut că pe Sf. Apostol Toma l-a mustrat într-adevăr pentru necredința lui, dar nu l-a mustrat cu asprime, ci cu blândețe. Şi de ce l-a mustrat cu blândețe? Pentru că și celorlalți apostoli, Mântuitorul însuși a vrut să le ofere o dovadă.

Ceilalți apostoli, când li s-a arătat prima dată Mântuitorul, n-au cerut nici unul dovezi. Hristos singur, din propria Sa inițiativă și propria Sa vrere, a venit și li s-a oferit ca dovadă și a stat înaintea lor și a vorbit cu ei. Deci Toma n-a făcut altceva decât să beneficieze ca și ceilalți apostoli, doar că a fost cu opt zile mai târziu, de ceea ce au beneficiat și ei. Mântuitorul Hristos a încurajat credința aceasta venită prin probe. Numai că este ușor să crezi prin probe; este ușor să crezi că a existat o cetate din vremea dacilor, atunci când s-au făcut săpături, când mergi la fața locului și când vezi cu adevărat niște ruine, niște ziduri, niște vase de lut etc. Este mai greu să crezi când nu ai dovezi. De aceea este pus accentul pe această credință, care nu vine prin dovezi, ci prin mărturii verbale.

E bine să revenim la felurile credinței. Există două feluri de credință. Credința care vine din auzite, cum spune Sf. Apostol Pavel în epistola către romani și cea care vine din văzute. Pe cea întemeiată pe vedere am întâlnit-o la ceilalți apostoli. Sf. Apostol Pavel vorbește de credința din auzite, pentru că el prin auzite și-a dobândit credința, mai mult decât din văzute. El nu L-a văzut pe Hristos propriu-zis, ci numai L-a auzit. Dacă spunem că L-a văzut, ne referim la faptul că a văzut doar lumina cea de nepătruns care l-a orbit și în care era înfășurat Hristos, întocmai cum spune psalmistul: “Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină” (Ps. 103, 2). Dar dincolo de aceasta lumină orbitoare, Pavel L-a auzit pe Iisus. De aceea el spune: “credința vine din auzire (Rom. 10, 17) și apoi completează “cele auzite vin din cuvântul lui Dumnezeu”.

Noi cei din ziua de astăzi ne încadrăm cu bucurie duhovnicească în cuvântul fericitor al Mântuitorului care îi apreciază pe cei ce n-au văzut și au crezut. Nouă nu ne mai trebuie probe. Ne sunt suficiente cele ce s-au produs până acum. Cele date femeilor mironosițe, apostolilor, lui Toma, lui Pavel și încă altele. Noi ne ținem întăriți în credința pe care am primit-o din auzite, prin cuvânt, prin mărturia altora. De aceea este important pentru noi a trăi practic credința pe care am primit-o și să o propovăduim prin cuvânt și prin această trăire pentru a ne lucra propria noastră mântuire și a contribui și la mântuirea celor de lângă noi, așa cum ne îndeamnă apostolul neamurilor: “Dacă vei mărturisi tu cu gura ta că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și vei crede că Dumnezeu L-a înviat din morți, te vei mântui” (Rom. 10, 3) și așa cum exclamă Sf. Apostol Toma și noi împreună cu el, întru încredințare: “Domnul meu și Dumnezeul meu” (Ioan 20, 28).

Pr. Theodor Damian