La sfârșitul veacului al XVI-lea, pictorul italian Giuseppe Arcimboldo (1536-1593),cunoscut exponent al manierismului în pictură și celebru pentru combinațiile spectaculoase din tablorile sale, cu legume, pești, păsări, cărți etc, făcea primele experimente„științifice” menite să găsească o coresondență/o explicație logică între culori și sunete. Erau primii pași pe calea descoperirii „legilor”/misterelor sinesteziei, domeniu ce l-a fascinat și pe fizicianul Isaac Newton(1643-1727), cel ce avea să formuleze celebra teorie conform căreia sunetele și culorile se transmit pe o frecvență comună, numită de el sinestezică.

                Mai târziu, în epoca simbolismului, nu doar pictura a devenit „muzicală”, ci chiar întrega noastră existență a fost pusă sub semnul modificărilor de tip sinestezic, fie că e vorba de experimente de tip literar, muzical sau plastic. Se poate spune chiar că sinestezia este metafora cea mai întâlnită la ora actuală în artă, experimente sinestezice fiind revendicate de toți marii artiști, români sau internaționali(poeți, actori, dansatori, compozitori și, evident, artiști plastici), la noi cei mai renumiți fiind Macedonski și Bacovia.

            Asociată adesea cu fantezia, rudă bună cu psihologia, sinestezia în artă este unul din fenomenele cele mai răspândite și mai studiate, în lume. Semnalăm, în acest sens, experimentul de culoare Grapheme, numit și „cablaj încrucișat” , care cercetează modul cum funcționează creierul uman, în funcție de asocierea„naturală” dintre diferitele culori și semne (sunete sau cifre). Concret, sinestezia culorilor este crucială, se consideră, în procesul de învățare, iar lingvistica modernă a preluat experimentul, stabilind legături nebănuite între litere, culori, semne grafice, inclusiv „mesajele” plastice (subliminale).

           Fără a intra în amănunte ce țin de studiul științific al  percepțiilor sinestezice, vom semnala că cercetări de laborator au dovedit că unele imagini plastice induc intuitiv sentimentul de empatie, de unde și ideea că arta ar putea avea chiar un efect „terapeutic”. Intuitiv, sau chiar deliberat, tot mai mulți artiști, din toate domeniile, mizează pe astfel de efecte. Unul dintre aceștia este și graficianul bistrițean Lucian Dobârtă, LuciD, după pseudonim (n. 5 ianuarie 1959, Teiuș), un artist ce și-a găsit, într-o reclusiune autoasumată, un refugiu ideal pentru promovarea unei arte grafice cu virtuți inovatoare.

            Caricaturist, cu multe premii la activ, discipol al nu mai puțin celebrului Molnar Deneș (1947-2000, grafician, ilustrator de carte, cartonist recunocut pentru lucrările sale satirice cu substrat social-politic), jurnalist cultural, prin urmare, membru al UZPR,  Lucian Dobărtă a ales, deliberat, în ultimii ani, să practice ceea ce s-ar numi „Metafora vizuală” (chiar „MetAforisme”, după un termen inspirat, folosit și ca titlu de expoziție), amestec „sinestezic” de fotografie, film, secvențe cotidiene, totul pe un suport muzical. În fapt, lucrările sale nu sunt simple colaje fotografice, ci construcții complexe, elaborate, simultan mesaje vizuale, manifeste publice, apeluri disperate la rațiune și echilibru: „Un dans imagistic uneori sofisticat, alteori auster, în care asocierile de tip clasic, contemporan, contrastante și șocante abundă”, cum singur se autocaracterizează artistul într-un amplu interviu publicat de Elena Mitru în volumul „Arta in conversație” (Ed. RawexComs, 2022, București, p. 78).

  Dacă despre procesul (psihologic, artistic și chiar conceptual) de elaborare  al acestei arte deocamdată unică la noi,  Lucian Dobârtă se confesează pe larg în cartea citată, rezultatul concret merită vizualizat, „ascultat” ( toate lucrările sale, prezente în spațiul virtual au și suport muzical), și mai ales aplicate ca morală socială. În acest sens, Lucian Dobârtă este un artist social, în sensul cel mai înalt al cuvântului, este un „răzvrătit”, un iconoclast.  Lucrările lui LuciD nu sunt simple tablouri, sau, mai elaborat spus, „metafore plastice”, sunt îndemnuri spre o anume atitudine civică, sunt avertismente grave față de ceea ce ne poate aștepta dacă ne secătuim resursele, sau ne frângem rădăcinile.

În același timp, Lucian Dobârtă ne semnalează în fenomen ce macină din interior breasla noastră, a creatorilor, a truditorilor artei.  Suficiența, elitismul, poleiala titlurilor nu garantează arta cu virtuți superioare. Exemplul acestui artist care locuiește la Bistrița și care, în toată viața lui, n-a depășit, fizic,  perimetrul a „cinci județe”,  este edificator. Arta veritabilă nu este nici locală, nici centrală. Ea este și atât, iar metaforele vizuale ale lui Lucian Dobârtă sunt un avertisment: aplicarea, în artă a așa numitelor canoane cu valoare de axiomă, aduce un mare deserviciu fenomenului artistic. „Patul lui Procust”, vorba lui Lucian Dobârtă, mai degrabă decapitează talentele, decât să le stimuleze.

 

Marian NENCESCU