„Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui:/ Joace unul și pe patru/ Totuși tu ghici-vei chipu-i,/ Și de plânge, de  se ceartă,/ Tu în colț petreci în tine/ Și-nțelegi din a lor artă/ Ce e rău și ce e bine.”

                                                                                                   (Mihai Eminescu, Glossă)

            Omul, ca ființă socială, prin natura lui, are nevoie să comunice, să se manifeste, să intre în comuniune cu semenii lui prin diferite forme. Complexitatea umană înseamnă socializare, empatie, compasiune, frumusețe, cotidian dar și ieșire din sferele acestuia. Oamenii se adună laolaltă pentru a a râde și a plânge împreună, pentru a-și aminti și a contempla, pentru a învăța unii de la alții, pentru a transmite și a căpăta noi puteri sau energii creatoare. Din aceste cerințe, din aceste nevoi, s-a născut Arta Spectacolului.

            Spiritul Spectacolului s-a întrupat de-a lungul timpului pe scene mari ale lumii artistice sau în sate sau comunități minuscule, în săli de clasă sau în temple, în piețe sau în centrele vechi ale orașelor. Și asta pentru ca omul creator de frumos să-și exprime vulnerabilitatea, pentru a sărbători bogăția spirituală, pentru a ne aminti că avem și diversitate culturală pe lângă cea materială, efemeră, și nu în ultimul rând pentru a da la o parte granițele care ne despart. Artistul, actorul și cei care dau viață personajelor întruchipate de acesta, fie ne dezvăluie realitățile uneori banale, dar într-o notă de mister strălucitor, fie ne transpun într-o lume unde ne este permis să poposim liberi, feriți de atacurile realului. Pentru aceasta, oamenii scenei și ai spectacolului antrenează trupul și sufletul lor în tot acest maraton artistic.

            Însă în această epocă, în aceste vremuri în care milioane de oameni duc o luptă grea pentru a supraviețui, fug din calea vitregiilor, în aceste timpuri în care ducem un război cu un inamic nevăzut și putem spune necunoscut, acest virus curmător de vieți și de speranțe, timpuri în care păduri sunt rase de pe fața pământului  și oceane otrăvite, în care ne-am mutat viața și obiceiurile în mediul virtual, lipsit în general de trăire, de simțăminte, ce anume sau cum anume mai poate dezvălui arta, scena, teatrul? Și totuși, în această lume de puteri inegale, artistul poate să se folosească de puterea pe care o are, poate să aducă încântare și bucurie, poate crea acel loc în mintea și sufletul celui care așteaptă raza de frumusețe, poate aduna oameni în jur și poate să dea formă speranței.

            Teatrul este o lume însăși, iar publicul este acolo unde este actorul, artistul. Este o adevărată călătorie din inima lui înspre inima celui care-l așteaptă să i se dezvăluie și să-l dezvăluie. Este un pelerinaj prin emoțiile, prin amintirile trezite privitorului, prin imaginarul acestuia. Este precum o sămânță pusă la încolțit din care va ieși floarea, copacul, planta în toată splendoarea lor, sămânță udată cu lacrimile de fericire sau tristețe ale celui animat. Din păcate, de un an de zile, emoția și bucuria întâlnirii reale cu spectatorul și a împărțirii cu acesta a unor clipe de viață este curmată, patria teatrală mutându-și „scena” în mediul on line.

            Actorul încetează a mai fi el din momentul în care dă viață personajului său. Artistul, fie că joacă un rol dramatic, fie că recită o poezie sau interpretează o arie dintr-o operă, renaște și nu mai suferă pentru eu-l său, ci se dăruiește celui din fața sa. Lasă deoparte temerile sale, ziua de mâine și se jertfește pe altarul artei. Răspunsul receptorului vine într-un mod silențios, prin simțirea și energia ce o emană atunci când vine înspre el lumea creată pe scenă.

            Datorită faptului că arta scenică ne ajută să descoperim noi orizonturi, lumi fascinante, să evadăm din monotonia de zi cu zi, începând din 1962, ziua de 27 martie a fost dedicată sărbătoririi Teatrului. Ziua Mondială a Teatrului este un bun prilej de a celebra și a recunoaște forța impresionantă de comunicare pe care acesta o are, dincolo de orice frontiere, fie ele geografice, religioase, politice, culturale. Iată că are viață și dincolo de ecranul computerului și a televizorului, oferind clipe maiestuoase și de fericire în toată această perioadă grea pe care o traversăm.

Poate nu ar strica să ne amintim sau să aflăm că primul teatru public bucureștean a fost „Teatrul de la Cișmeaua Roșie”, înființat în 1816, prin contribuția domniței Ralu, fiica lui  Ioan Gheorghe Caradja. În 1852 a fost deschis Teatrul Mare din București, condus de Costache Caragiale. În 1952, la sărbătorirea centenarului, Teatrul Național primește numele lui Ion Luca Caragiale. Așadar, nu putem spune „teatru” sau să sărbătorim Ziua Teatrului fără a rosti și a aduce omagiu ales marelui nostru Caragiale, dar și marilor actori care au călcat scena teatrului românesc, unii jucându-și rolul mai departe dintre stele și aplaudându-i pe ceilalți ce au rămas să dăruiască din sufletul lor oamenilor iubitori de frumos. Să rostim împreună din toată inima un ”LA MULȚI ANI!” teatrului românesc și de pretutindeni și să ne rugăm ca Cel de Sus să îngăduie ca sufletele artiștilor și ale  spectatorilor să poată vibra împreună din nou în sălile de spectacole, cum a fost odată...