Domnule director, v-aţi ocupat mulţi ani de administrarea culturii, de programe culturale. Aş vrea să discutăm despre formarea dumneavoastră pentru cultură şi artă. Aşadar, primii paşi? Pe cine moşteniţi din famile?
Tatăl meu avea înzestrare pentru muzică; în vremea tinereţii, când locuia la Cluj, a făcut temporar parte din corul Operei ce fiinţează în capitala Ardealului. Nu era o chestiune uşoară să acceadă în aşa o instituţie. După ce s-a mutat la Târgu-Mureş şi apoi la Bistriţa, definitiv, preocuparea pentru muzică a fost o constantă a vieţii sale, şi, recent, am găsit în arhiva Casei de Cultură un afiş de spectacol din 1955, în care cânta şi tatăl meu.
Ce vă amintiţi din prima copilărie în sensul la care ne referim?
Eram dus de mână de tata, la toate repetiţiile de muzică uşoară la care participa, în atmosfera de emulaţie a anilor copilăriei mele, şi am crescut cu melodiile care se purta pe atunci. Ştiam toate cântecele care se pregăteau; le învăţam doar auzindu-le fără a face vreun efort. În şcoală, am fost prezent în montajele şi brigăzile care se organizau pe atunci, în spectacolele muzicale. Îmi plăcea să recit, să cânt, fireşte că, pasiunea creştea cu vârsta şi a căpătat altă dezvoltare în liceul Liviu Rebreanu, pe care l-am urmat. Următorul pas a fost Casa de cultură a studenţilor din Iaşi unde am studiat filologia şi eram activ în echipa culturală a facultăţii, la nivelul şi posibilităţile de atunci.
Cum vedeţi de astăzi acea epocă?
Era marcată de ideologic, dar s-a învăţat foarte mult, studiile erau foarte serioase. Se învăţa mult, se citea literatură bună, clasicii mai ales; apăreau traduceri foarte multe şi bune din marile literaturi ale lumii. Îmi amintesc că i-am citit pe clasicii noştri, pe cei germani, ruşi, francezi. Vremuri foarte bune pentru acumulări, cartea (lectura) nu prea avea concurenţă.
Aţi fost repartizat în judeţul nostru...
După repartiţia guvernamentală, cum era atunci, am intrat profesor la şcoala din Şieuţ, o localitate în care se păstra o tradiţie populară curată, frumoasă, de cea mai bună calitate, de care m-am impregnat începând din familia la care locuiam şi cu care am rămas în bune relaţii. Fiind născut şi crescut în oraş, pot spune, fără a greşi că, practic, acolo am cunoscut viaţa satului. Eu am dus cu mine literatura, muzica uşoară şi am înfiinţat un cerc literar – sportiv la care au răspuns cei pasionaţi de poezie şi handbal. A fost o mare bucurie pentru participanţii la cerc ca în cadrul unei deplasări la Cluj să aibă posibilitatea să joace un meci în Sala sporturilor.
După câţiva ani, v-aţi transferat la Bistriţa…
Da, aş începe vorbind despre activitatea de la Bistriţa cu înfiinţarea împreună cu maestrul coregraf Ioan Simionca, acum peste 30 de a ani a ansamblului folcloric ,,Balada” care a avut un parcurs frumos în timp. La Liceul ,,Liviu Rebreanu” am scos împreună cu colegii profesori şi cu elevi revista ,,Catharsis”. Încercam să apropiem ,,poziţiile”, să micşorăm distanţa catedră elev. Tot în liceul ,,Rebreanu” am înfiinţat o trupă de teatru cu elevi de la seral...
Mare lucru pentru că această categorie de elevi era foarte ocupată!...
Da, dar am reuşit să le insuflu un elan care a dus la peste douăzeci de spectacole cu piese diverse. Elevii erau actori şi tot ei constituiau şi echipa tehnică, în ce însemnează lumini, sonorizare etc. Am jucat la Târgu-Mureş, la Iaşi…Îmi amintesc, din pitorescul proiectului, să zicem: cu mijloacele găsite la locul de muncă au reuşit să construiască, sprijiniţi de profesorii de fizică, o orgă de lumini. Erau apropiaţi trupei profesorii Constantin Rus şi Ionel Tompa. Foştiimei colegi de la Iaşi au fost luaţi prin surprindere când au văzut ,,dotarea” noastră tehnică. Pe acea veme avea orgă doar televiziunea. Farmecul la noi era că efectele ieşeau dintr-un far de la CFR sau semnalizatoare de bicicletă, ce-au găsit băieţii, dar important era instalaţia funcţională şi folositoare.
În plan literar?...
A urmat cenaclul ,,Alma Venus”, în care se recita, se cânta folk; îmi aduc aminte şi acum numele unor talente: Carmen Szanto şi Nicoleta Carol, Adrian Crişan şi alţii. Era la modă ,,Vânare de vânt” a lui Bob Dylan şi exista un entuziasm pentru această melodie şi în rândul cenacliştlor, dar mai erau şi altele, frumoase, proaspete care plăceau atât profesorilor tineri cât şi elevilor.
Este cunoscut că în Bistriţa, dumnavoastră aţi înfiinţat Şcoala Populară de Artă.Cum s-au petrecut faptele?
În anul 1982 comitetul local de cultură mi-a transmis să preiau conducerea Şcolii Populare de Artă care este înfiinţată şi cu sediul în interiorul Casei de Cultură. Am acceptat, am făcut deplasarea la instituţia care era o cameră de doi pe trei metri pătraţi, în care nu exista decât halatul femeii de serviciu. Bineînţeles că am luat lucrurile de la zero, am căutat să formez un corp didactic şi tot ce presupune o asemenea activitate, care şi-a spus cuvântul în decursul timpului în creşterea nivelului muzical al zonei noastre. Dintre profesorii de atunci este directorul Şcolii Populare de Artă azi doamna Rozalia Fucă Tomescu, foarte aplicată şi devotată instituţiei.
Care sunt artiştii pe care i-aţi cunoscut, pe care-i admiraţi?
Eram student la Iaşi şi se juca în Bucureşti piesa de teatru ,,Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Am mers să văd spectacolul; îmi plăcea foarte mult de Florin Piersic, cu care am vorbit atunci şi a fost foarte surprins să afle că am venit, special pentru spectacol, tocmai de la Iaşi. Ne-am împrietenit şi am rămas în bune relaţii. Eu îl admir foarte mult, este unul dintre cei mai mari actori ai noştri. Mi-a făcut o impresie de neuitat Ion Dolănescu, un interpret deosebit al muzicii populare româneşti şi un om de mare calitate pentru care am rămas cu o admiraţie de nezdruncinat. Dintre cei din prezent îl apreciez pe Aurel Tămaş, un artist cu voce şi ritm, cu capacitate de a comunica în mod real cu publicul. Este o bucurie să mă refer la Cristian Pomohaci, care a evoluat foarte frumos, fiind printre cei mai buni artişti ai momentului din Transilvania. Pentru prima sa apariţie televizată, era foarte tânăr şi mijloacele de deplasare erau mai puţine, am mers împreună la Bucureşti, cu maşina mea şi părintele Pomohaci îşi aminteşte şi acum, nu a uitat. Este un om de o mare calitate şi un artist de aceeaşi înălţime.
Sunteţi şi un pasionat om de televiziune, pe cine admiraţi dintre colaboratori?
Este un domeniu care oferă mari satisfacţii, cuvântul şi imaginea dau senzaţia informării complete. Emilia Bubuleac, directoarea televiziunii Favorit, este nu numai un remarcabil profesionist, dar şi o talentată interpretă a cântului popular din multe zone ale ţării noastre. Împreună am realizat transmisiuni de la Festivalul Internaţional de Folclor ,,Nunta Zamfirei” care au însemnat foarte mult pentru a ne face cunoscute mai multe ediţii ale evenimentului.
În aceeaşi măsură vă interesează radioul. Aţi înfiinţat un post care emite prin Internet.
Nu pot să nu-l amintesc dintre oamenii de radio pe care îi admir pe maestrul Gelu Furdui de la Radio Cluj, un realizator de emisiuni folclorice greu de egalat, un profesionist exigent, prezent în juriile concursurilor folclorice şi din judeţul nostru.
Ne oprim la teatru. Datorită dumneavoastră, Bistriţa are un festival de teatru. Care sunt numele actorilor cele mai apropiate sufletului dumneavoastră?
L-am amintit pe Florin Piersic; nu-l uit pe Constantin Diplan, plecat de mai mulţi în SUA. Am o întâmplare veselă cu Diplan. După 1989, cred prin 1992, am mers la Bucureşti şi trebuia să-l caut pe ministrul Prunaru, astronautul, pentru nişte înlesniri ca ansamblul ,,Balada” să poată merge în Israel. M-a dus prin Bucureşti spre minister, ca la raliu Diplan. Într-un moment l-am întrebat: tu îl cunoşti pe ministru? Nu, dar mă cunoaşte el pe mine. Ajunşi, ministrul era într-o şedinţă cu mulţi generali cărora le-a spus după ce a intrat: Vreau să-l salut pe domnul astronaut. Poftiţi, maestre, s-a auzit glasul generalului Prunaru, căruia m-a prezentat şi l-a rugat să mă ajute…S-a rezovat scurt, ca prin minune... În America, Diplan s-a dedicat curselor automobilistice; erau marea lui pasiune. Nu am date proaspete despre el acum. Trebuie să amintesc o relaţie foarte bună, şi de prietenie şi profesională cu scriitorul de teatru Cornel Udrea care participă cu mare dăruire la activităţile noastre. Este unul dintre cei mai buni scriitori de teatru pe care-i avem şi un om de spirit de acelaşi calibru, umorul său fiind bine cunoscut atât în teatru cât şi în proză.
În ce priveşte literatura?
Am cochetat în liceu şi studenţie cu teatrul, poezia, proza. De scris, am scris mai târziu literatură, acum sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu, de unde Ioan Radu Văcărescu (preşedintele filialei) şi câţiva colegi participă la activităţi ale cenaclului ,,Conexiuni”, de pe lângă Centrul Cultural Municipal ,,George Coşbuc”, condus de scriitoarea şi profesoara Elena M. Cîmpan. I-am avut invitaţi pe prof. univ. dr. Theodor Damian din New York, împreună cu care, Mariana Pândaru (Deva), Puiu Răducan (Râmnicu-Vâlcea), traducătoarea Maria Petrescu Muguraş şi alţii. O relaţie de excepţie avem cu Joel Conte, preşedintele asociaţiei ,, Euro-poesie”, o asociaţie europeană, ai cărei reprezentanţi ne-au vizitat în mai multe rânduri. Joel Conte iubeşte România şi Bistriţa, cultura noastră. A scris poezii despre municipiul nostru şi este un mare câştig publicarea lor, promovare de acest fel în spaţiul francofon.
V-am auzit cântând nemţeşte ca la Nurnberg; spre ce zonă s-au îndreptat de-a lungul anilor preferinţele dumneavoatră din domeniul muzicii uşoare?
Multe: Mirabela Dauer, Angela Similea, şi mai-nainte, formaţiile ,,Phoenix”, ,,Mondial”, din cele de acum ,,Hara”- cu dragul nostru bistriţean Flavius Buzilă, un mare şi sensibil artist; ,,Distincto”, multe de spus...
Dintre interpreţii lirici?...
Eu am îndrăgit muzica clasică în vremea studenţiei la Iaşi, e adevărat că mai era ,,moda” ca în timpul liceului să mai mergem la unele spectacole la Opera din Cluj. Ar fi multe de spus despre fastul montărilor de operă, despre artiştii pe care i-am văzut de-a lungul timpului. Dintre interpreţii de muzică clasică, sunt aproape sufleteşte de Daniela Vlădescu, Bianca Ionescu, Filarmonica din Braşov şi în mod special de marii artişti, originari de pe meleagurile noastre, tenorii Florin Ormenişan şi Ştefan Pop, afirmaţi la cel mai înalt nivel. Sunt mulţi pe alţii care nu-mi vin în minte acum sub imperiul grabei. Cert este că avem o cultură frumoasă pe care merită să o iubim, să o cercetăm continuu şi să facem tot ceea ce putem pentru ea, pe măsura înzestrării noastre.
Victor Știr
