Iată de ce drapelul României este roşu, galben şi albastru.  Începând cu anul 175 după Hristos, stindardul dac  s-a impus ca stindard al majorităţilor legiunilor romane, triumfând şi în a doua jumătate a secolului al IV-lea, cu prilejul vizitei la Roma a împăratului Flavius Iulius Constantinus, fiul împăratului Constantin I ( după istoricul Ammien Marcellius).

Ce-I  interesant de abia de acum apare, căci conform datelor  cuprinse în Notitia Dignitarium, un document militar al arhivelor imperiale romane, stindardul de luptă al dacilor purta culorile roşu, galben şi albastru, aceleaşi culori de la primele legiuni geto-dace cantonate în Bretania şi  Capadocia, în care fruseseră recrutaţi ca mercenari  luptătorii daci.

După căderea Imperiului Roman de Apus,  stindardul dacilor a fost preluat şi folosit de armatele  bizantine până la finele secolului  X.
Împăratul bizantin Justinian, a înfinţat  în anul 535 după Hristos, două cetăţi dunărene,   Recidava şi Literatta, locuite de luptători descendenţi  ai dacilor care şi-au păstrat emblema stindard de luptă a  strămoşilor. Ca un semn de preţuire a efectului moral  exercitat asupra războinicilor, stindardul folosit în  legiunile romane şi ulterior bizantine era împodobit cu  aur şi pietre preţioase.
În anul 1185,  fraţii valahi Petru, Asan şi Caloian, au condus o armată  contra bizantinilor, ai cărei oşteni aveau pe suliţe  flamuri cu reproducerea dragonului-lup al dacilor, plus cele  trei culori.
Culorile stindardului au străbătut veacurile  fără nicio altă menţionare documentară, părând   pierdute pentru totdeauna.
Dar iată că în  anul 1821, culorile roşu, galben şi albastru se regăseau  pe drapelul de luptă al lui Tudor Vladimirescu, iar în  anul 1848 au devenit culorile drapelului de stat, cunoscute  şi astăzi.
Ce înseamnă memoria ancestrală a unui popor,  şi cum nu poate fi ea ştearsă nici de atotputernicul  Timp.

                       Stăm şi astăzi sub semnul lui Zamolxes,  chiar dacă unii dintre noi nu avem habar de  asta.