„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.
Cum înțelegem, noi, creștinii, fericirea? Cunoaștem adevărata fericire? Există cu adevărat fericirea? Întrebări la care poate nu găsim răspunsul în această viață pământească, poate găsim răspunsul chiar în noi înșine și după ce simțim dulcea povară a crucii.
Pentru omul contemporan, înțelesul fericirii este țelul de a se se depăși pe el însuși, de a căuta o stare de mulțumire și de echilibru perfect, de a cunoaște tot mai mult. Dar, cu cât înaintează mai mult pe acest drum, cu atât va înțelege că fericirea nu este o realitate pe care să o poată atinge exclusiv prin eforturile proprii și, de cele mai multe ori, egocentriste sau egoiste. Ci este o stare o dimensiune în primul rând spirituală, profund interioară și trebuie privită ca dar de sus. Fericirea omului, viața adevărată se hrănesc din altă persoană, și nu din lucruri abstracte. Însă „numai dintr-o supremă Persoană poate iradia toată viața sau fericirea ființelor umane, care au fost create ca persoane pentru a putea fi în comuniune cu Dumnezeu cel personal, și între ele”, spunea părintele Dumitru Stăniloae.
Fericirea a fost căutată dintotdeauna. În Vechiul Testament, psalmistul David spunea cuvinte pline de duh, în psalmul întâi: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul hulitorilor n-a șezut; ci în Legea Domnului e voia lui și la legea Lui va cugeta ziua și noaptea.” În Noul Testament a venit Însuși Mântuitorul să ne dăruiască adevărata fericire, oferindu-ne cele nouă căi esențiale pentru a o dobândi.
Cuvântul „fericire” are, de la om la om și pentru fiecare în parte, conotații diferite. Fericire înseamnă bucuria de a te trezi dimineața și a privi soarele, fericire este surâsul nevinovat al copilului care oferă dragostea lui necondiționată, fericire este momentul de taină al întâlnirii cu Dumnezeu, în biserică și în profunzimile sufletului.....Pacea este fericire, iar pacea lăuntrică vine de la Hristos și din iubirea Sa smerită și lucrătoare în sufletelor care-L primesc, Îl iubesc și-I împlinesc voia.
Este împlinirea materială aducătoare de fericire? Aparent, da. Pentru omul monden, al zilelor noastre, viața s-a deformat și s-a îngustat atât de mult, încât crede doar că a dobândit fericirea, pe când este vorba doar de o stare vremelnică, la un nivel inferior. Sunt bucurii mici și trecătoare cele pe care le gustăm atunci când avem parte de satisfacții materiale, profesionale etc. Dar inima omului este locașul unei fericiri adevărate, nemărginite, care nu este limitată în timp. Fericirile ne învață bucuriile adevărate aducătoare de fericire: bucuria smereniei, cea a răbdării în suferință, bucuria pe care blândețea o oferă inimii, apoi bucuria tainică a celor nedreptățiți, dar și bucuria celui milostiv, bucuria celui curat cu inima și a iubitorului de pace; o aleasă bucurie este a celui care poartă crucea lui Hristos. Cei care se trudesc să facă binele, dreptatea, pacea, care rabdă cu stoicism nedreptatea, dar care se străduiesc să își păstreze inima curată, care sunt săraci cu duhul și au plânsul cel duhovnicesc, căutând mereu dreptatea, toți aceștia vor putea dobândi fericirea pe care Iisus Hristos o făgăduiește.
Cum arată fericirea? Ce se ascunde în gândurile și simțămintele unui om fericit? Oare frumusețe? Oare zâmbet? Oare bunătate? Oare mângâiere? Sau bunăstare? Oare mângâiere? Oare dragoste? Poate o cunună din toate acestea.
Vorbind despre fericire, nu putem exclude dragostea, deoarece, după cum arată cuvintele unui înțelept, „fericirea nu înseamnă să fii tu însuți, ci să-i faci pe ceilalți oameni fericiți”, și astfel, făcându-i pe ceilalți fericiți, devii tu însuți fericit. Asta presupune iubirea față de aproape, iar capacitatea de a iubi reprezintă manifestarea chipului lui Dumnezeu în noi. Dumnezeu a înzestrat persoana cu capacitatea de a iradia viață și de a dărui celuilalt fericirea. Și tot persoana poate să primească o altă persoană „ca viață inepuizabilă și neconfundată cu sine.” Adevărata fericire izvorăște din cât de mult te dăruiești lui Dumnezeu și celuillalt, din modul în care ne construim viața în raport cu cei de lângă noi și apreciind tot ceea ce Dumnezeu ne dăruiește. Poetul Traian Dorz spunea atât de frumos: „Ferice de cei surzi la zgomotul lumii, dar aud șoapta dulce a Duhului Sfânt.”
Oamenii pot crede că sunt fericiți, dar unde există „fericire” fără Dumnezeu, aceasta se spulberă repede, ca un vis. Nu există o rețetă pentru fericire, Dumnezeu nu ne dă una anume, ne însă principii de viață cere ne pot aduce fericirea. Chiar dacă suntem atât de diferiți, noi, oamenii, fiecare își poate găsi fericirea împreună cu Dumnezeu. În Predica de pe munte vorbește Domnul Hristos cel mai frumos despre fericiri. Este sigur că, cei care au dorit cu adevărat să cunoască fericirea, au primit răspuns la un moment dat la această cerere și întrebare.
Pot să fiu trist, ca om și creștin, am dreptul să simt trietețe din cauza unui necaz, din cauza pierderii unei persoane, nu-i așa? Ceea ce trebuie și e creștinește să fac, este că nu trebuie să-l exclud pe Dumnezeu din suferința mea. Nu trebuie să cad în deznădejdea că El m-a abandonat. El are viața mea în mâinile Sale și, prin puterea și iubirea Lui, pot birui răul care mi-ar putea provoca pierderea definitivă a nădejdii, a liniștii, a mulțumirii. Nu putem aștepta toată viața să ne simțim „în al nouălea cer”, deoarece pot aștepta la nesfârșit. Dar trebuie să avem și să ne păstrăm tare ancora credinței, să nu lăsăm să se stingă lumina speranței și a încrederii, căci atunci când sunt în brațele lui Dumnezeu, sunt acolo unde trebuie să fiu și lucrurile sunt cum și unde trebuie să fie. Acesta este izvorul de unde cred că țâșnește fericirea.
„Fericit cel ce, înălțându-se în dragoste, s-a făcut ca o cetate clădită pe munte, pe care, văzând-o vrăjmașul, se depărtează cu frică, temându-se de tăria ei cea în Domnul.”
(Sfântul Efrem Sirul)
Prof. Mirela Rus