După cum se ştie, poetul şi filosoful Lucian Blaga a fost un etern îndrăgostit. Orice om pasionat de opera lui Blaga a auzit de celebrele muze ale poetului, de Eugenia Mureşanu, de Domniţa Gherghinesc-Vania, de Coca Rădulescu, de Livia Armeanu, de Elena Daniello etc.
Profesorii mai în vârstă de la Facultatea de Litere sau de Filosofie din Cluj, care au participat la înmormântarea poetului, ne povesteau cum că, alături de soţia lui, lângă sicriu,în cimitirul din Lancrăm, mai plângeau trei-patru muze. Cornelia ştia de toate aceste doamne şi domniţe, pe unele dintre ele le cunoştea însă în marea ei nobleţe sufletească, în înţelegerea perfectă a metabolismului omului de geniu, în iubirea pentru cultură şi-a asumat condiţia de a sta alături, find dispusă să tolereze capriciile spiritului creator, să-şi pună în paranteze orgoliile feminine. “Nici o soţie a unui mare creator – cum a fost Lucian – nu poate avea pretenţia de-a face să-i vibreze lira până la sfârşitul vieţii. Mie îmi aparţin „Poemele luminii” şi alte câteva poezii din volumele ulterioare. L-am înţeles perfect pe Lucian şi arta lui. Chiar dacă uneori n-a fost uşor… Dacă aş fi poetă, aş spune că am constituit o constelaţie, fireşte terestră. Numai că în jurul ei s-au ivit alte stele, care au luminat zarea poetului în căutarea de comori ale vieţii şi lumii. Repet, am înţeles realitatea situaţiei, şi locul din mijlocul iniţialei constelaţii neştirbit a rămas”!, se confesa soţia poetului, distinsa Cornelia Blaga.
Trebuie să recunosc faptul că nu este deloc simplu pentru mine să vorbesc despre iubirile lui Blaga, din cel puţin trei motive: sentimentul că prin aceste mici contabilizări erotice, fie ele platonice, contemplative sau consumate la nivel fizic, comit un act de impudoare faţă de intimitatea marelui poet, instrucţia teologală care m-a învăţat că simplul fapt de a privi cu gând carnal o femeie este la nivel ultim un act amartanic şi în sfârşit educaţia tradiţională din satul maramureşean unde astfel de infidelităţi, ce-i drept rare în anii copilăriei mele, erau sancţionate aspru de către comunitate.
Îmi autoacord totuşi acest pogorământ, convins că există o teologie, o fenomenologie, o metafizică şi chiar o biologie a genialităţii, care de multe ori scapă omului normal. Dar nu numai omului de rând, ci şi teologului, antropologului, psihologului, psihatrului, eticianului. Noi teologii vorbim doar de sfinţenie, de momentele de rapt metafizic ale sfinţilor, nu şi despre cealaltă parte a monedei, despre asceza geniului, despre extazele lui creatoare.
În anii 80, l-am văzut pe preotul Mircea Antal, nepotul patriarhului Miron Cristea, parohul din Breb, dar şi pe filosoful logician Ioan Bălin, din satul Călineşti, profesor universitar de filosofie la Bucureşti, pe doi dintre cei mai inteligenţi, mai culţi şi mai sensibili oameni pe care i-am cunoscut şi care într-un fel sau altul mi-au inluenţat destinul, i-am văzut deci consumând băuturi alcoolice în exces. Tot la începutul anilor 80, l-am văzut pe Nichita Stanescu în satul Deseşti din Maramureş, unde îl adusese poetul şi prietenul lui, Petre Got, cum recita, fuma pachete întregi de ţigări şi bea aproape un litru de ţuică/horincă de prune pe zi, fără ca aburii alcolului să-i anestezie vizibil luciditatea. Eram pe atunci elev seminarist, cu mintea plină de reguli, imperative şi scrupulozităţi morale. Condamnam cu mintea mea de adolescent, căruia îi mirosea până şi pielea a tămâie, astfel de excese, dar când citeam Elegiile, Necuvintele, Roşu vertical, etc. nu mai înţelegeam nimic, nici din teologie, nici din morală, nici din logica divină.
De ce tot ce este mare artă, literatură, filosofie, ştiinţă, de la Heraclit la Schopenhauer, la Dostoievski, Eminescu, Charles Baudelaire, Alphonse Daudet, Paul Gauguin, Jules de Goncourt ,Guy de Maupassant, Van Gogh, Kant, Isaac Newton, Mozart, Nietzsche, Albert Einstein, George Orwell,etc. s-a născut din angoase, vicii, hipersexualitate, infidelitate conjugală, extaz bachic, tutun, homoxsexualitate, sifilis, adicţii, fobii, compulsii, autism, ospicii, sociopatii etc.? Ce stihii sufleteşti i-au determinat pe Petroniu,Vincent Van Gogh,Walter Benjamin, Paul Celan, Ilarie Chendi, Gilles Deleuze, Serghei Esenin, Romain Gary, Ernest Hemingway,Yasunari Kawabata, Heinrich von Kleist, Arthur Koestler, Gherasim Luca, Vladimir Maiakovski, Klaus Mann, Veronica Micle, Yukio Mishima, Florin Mugur, Alexandru Odobescu, Cesare Pavese, Dragoș Protopopescu, Ion Stratan, Urmuz, Ilarie Voronca, Otto Weininger, Virginia Woolf etc. să-şi pună capăt zilelor ? Ei bine, acest lucru râmâne pentru mine o dilemma teodiceică, pe care am încercat să o dezbat şi să o clarific în cartea mea Despre Geniu şi alte eseuri, ceea ce nu înseamnă că am şi reuşit.
E inutil să încercăm să aducem în discuţie soluţii de şcolar, să acuzăm aceşti oameni că nu şi-au folosit corect libertatea, liberal arbitru şi alte facultăţi cu care au fost înzestraţi, pentru că în acest caz suntem obligaţi să intrăm în zone mult mai greu de digerat intelectual, precum ontologia transcendenţei, teodicee nonpartinică religios, metateologie şi metafilosofie, psihologie abisală, neuroştiină şi inclusiv fizică cuantică.
Ştiu doar atât că atunci când îţi pune Dumnezeu mâna în cap, te şi apasă. Oare cum ar putea scăpa de astfel de fisuri comportamentale, de străfulgerările transcendenţei, o fiinţă plăpândă, plămădită din sânge, oase şi intestine, care are norocul şi blestemul de a fi paratrăznetul energiilor elohimice în plan terestru, care veghează atunci când se odihneşte Dumnezeu !
Poate aceasta este şi unul dinte motivele pentru care geniul este ignorant, marginalizat , aproape necunoscut în timpul vieţii. Societatea nu agreează oaenii atipici, neconformişti, bizari, hiperrefleivi, lucizi, cu viaţă interioară abisală, ci are nevoie de gospodari cu diplome, raşi, parfumaţi, eleganţi, cu pantofii sclipind. Turma se mândreşte cu oamenii de excepţie,, le face statui şi busturi, îi urcă pe soclu abia după ce nu mai sunt.
Cu cât eşti mai cunoscut, mai prizat, mai lăudat în timpul vieţii, cu atât vei fi mai repede uitat după parastas. Cei ce îşi împopoţonează numele cu tot soiul de blazoane universitare şi funcţii, care se bat cu pumnul în piept că ei au publicat cărţi la Humanitas, care apar zilnic la televiziuni, care umple youtub-ul cu tot soiul de enormiăţi şi scălâmbăieli agreate de populime, uită că prin asta sunt condamnaţi să nu intre în Împărăţia terestră, poate şi supralunară a spiritului.Aceasta este logica de granit a posterităţii.
1. Viaţa
Poeta şi prozatoarea Eugenia Adams-Mureșanu, cel de-al şaptelea copil al soților Paraschiva și Nicolae Mărgineanu, o familie de români emigrați,înainte de primul război mondial, în America, s-a născut la 11 octombrie 1913, în Defiance, Ohio.După decesul tatălui, se întoarce împreună cu mama sa în România şi se stabileşte la Ocna Sibiului, locul de baştină al familiei. La 4 iulie 1932, se căsătorşte la Ocna Sibiului cu teologul Florea Mureșanu, născut în satul Ciubanca, judeţul Cluj, cu care va avea doi copii: Delia (1933-2016, căsătorită Beju, cercetătoare în SUA) și Andrei-Porfir.O vreme este învăţătoare la Şcoala din Ocna Sibiului.În 1947, îşi susţine teza de licenţă la Facultatea de Teologie din Sibiu, iar în 1949 absolvă Facultatea de Filologie din Cluj.
Preotul Florea Mureșanu, intelectual rasat, licenţiat în teologie la Cernăuţi şi în Litere la Cluj, cu studii postuniversitare la Universitatea din Strasbourg( noiembrie 1930 – iulie 1931), la Universitatea din Berlin( noiembrie 1938 – iulie 1939), doctor în teologie Facultatea de Teologie din Bucureşti, profesor la Academia Teologică din Cluj, este numit în august 1932, de către Episcopul Nicolae Ivan, preot la Râşca de Sus, un sat izolat de lângă Huedin, iar în 1934 este transferat la Catedrala din Cluj. Din 3 martie 1946, este numit protopop al Clujului, funcţie pe care o va ocupa până în 1949, şi implicit preot la Biserica ortodoxă Sfânta Treime din Cluj ( Biserică din Deal).
Preoteasa Eugenia Mureşanu, la rândul ei autoare de volume de poezie şi proză a transformat locuinţa în salon literar .Veneau aici diverşi scriitori şi profesori universitari, Lucian Blaga, Victor Papilian, dramaturgul Ioan Luca, Valeriu Bartolomeu Anania, viitorul Mitropolit Bartolomeu al Clijului care-şi va aminti peste ani: “Mă duceam destul de des la părintele Florea Mureșanu – care se mutase în casa parohială a Bisericii din Deal -, eram invitat la masă, doamna a sugerat chiar că aș putea avea o cameră la ei, dar eu m-am ferit ușor, ca în fața unei primejdii dulci.
Acolo, în casa Mureșenilor, l-am cunoscut, într-o seară, pe Lucian Blaga, om de care mă ținusem într-adins la distanță, să nu-l supăr cumva pe Victor Papilian. Blaga venea uneori în vizită la Mureșeni (doamna îmi confia chiar că-i servea drept tahigraf întru redactarea memoriilor, pe care le scria după dicteu)”(A se vedea Bartolomeu Valeriu Anania, „Memorii”, Polirom, Iaşi, 2008).
Poetul Lucian Blaga, s-a înamorat de soţia preotului care, aşa cum o prezintă cei care au cunoscut-o, era o femeie inteligentă şi sensibilă, frumoasă, irezistibilă, primejdios de atrăgătoare:„ Eugenia Mureșan, era o femeie de o rară distincție, calitate esențială, fără de care frumusețea ei ar fi rămas doar frumusețe. Autoare a unui volum de nuvele, publicat la Cluj în vremea ocupației maghiare, ea avea și darurile unei amfitrioane superbe, așa cum trebuie să fi fost, pe vremuri, cele ce creaseră «salonul francez»”( Bartolomeu Valeriu Anania, „Memorii”, op. cit.).
Iată cum o caracterizează Poetul luminii: „Mă simt foarte bine în această casă, în care port discuţii frumoase despre problemele filozofice cu Florea Mureşan, dar mai ales m-atrag conversaţiile pe teme literare şi cotidiene cu Geni. Ce minte arcuită, ce cascade de idei la această femeie. La puţine femei găseşti aşa fântână de dar. În preajma ei m-au inspirat multe lucruri şi i-am scris multe poezii”.
Preoteasa recunoaşte relaţia şi se simte onorată de o astfel de prietenie: „Sânt prietenă de mai mulţi ani a domnului Blaga, cel mai mare filozof şi poet, aşa cum Veronica Micle a fost prietena lui Eminescu”.
De altfel, Blaga îi va dedica Eugeniei Mureşanu, aşa cum a procedat şi cu celelalte muze ( Domniţa Gherghinescu-Vania, din Braşov, Coca Rădulescu, Elena Daniello etc.) câteva poezii :Dacă m-aş pierde, Drum prin cimitire, Zi şi noapte, Prier. Geni Mureşanu este de asemenea prezentă ca personaj cu numele de Octavia, în unicul roman al lui Blaga, Luntrea lui Caron. Blaga pune în gura acestui personaj feminin următoarele cuvinte: „Oare nu te-ai dăruit prea mult acestui negrăit chin, acestui istovitor elan care este creaţia? Tu nu mai trebuie să faci nimic. Bîntuie răul şi vremuieşte tare pe pămînt. Să te bucuri de ceea ce viaţa îţi îmbie în împrejurările triste şi aproape nimicitoare de astăzi! Cronica isprăvilor tale e încheiată. Nu vrei să mai laşi şi altora de lucru? Nici mie? Lasă-mi să scriu eu de-acum şi să mă trudesc întru frumuseţe şi cîntec. Scriu eu pentru tine şi în locul tău”.
Pasiunea lui Blaga pentru această femeie era fără limite. Eugenia, fiind o femeie foarte fidelă ortodoxiei, nu prea era de accord cu ideiile “necreştine” ale filosofului, din Diferenţialele divine, Eonul dogmatic, Religie şi spirit etc.De multe ori îi reproşa acest lucru, îl contrazicea, îl certa. Odată , l-a rugat pe Blaga să participle la o liturghie oficiată de soţul ei, la Biserica din Deal, iar l-a momentul în care s-a rostit rugăciunea Tatăl nostru, i-a făcut semn să îngenuncheze în Biserică. Poetul s-a conformat, însă după aceea a regretat puţin acest gest.
Legat de relaţia preotesei Geni cu poetul Lucian Blaga se impun câteva precizări. Între anii, 1950 şi 1952, soţii Mureşanu au fost arestaţi. În timpul detenţiei, potopopul îi propune soţiei să renunţe la lume şi să intre amândoi în mănăstire. Soţia nu acceptă acest lucru, însă Părintele Mureşanu se călugăreşte.În acest caz, Eugenia divorţează, iar în 1956, la 43 de ani, se căsătoreşte cu filosoful D. D. Roșca, în vârstă de 61 de ani, născut în Săliştea Sibiului, profesor la Facultatea de Filosofie din Cluj, la rândul lui absolvent de teologie ortodoxă la Sibiu, prieten şi coleg cu Blaga. Pentru a dovedi lumii că acceptă căsătoria dintre fosta lui soţie şi universitarul D.D. Roşca, autorul “Existenţei tragice” şi traducătorul lui Hegel în limba română, protopopul Florea Mureşanu oficiază el însuşi această cununie.
Ca să fii capabil de un astfel de gest de detaşare şi de nobleţe sufletească, să pui cununa de nuntă pe capul fostei tale soţii, trebuie să ai în tine, ca om, ca bărbat, ceva din atributele sfinţeniei, să iubeşti fiinţa de lumină a femeii, sufletul ei, scâteia ei de dumnezeire, să faci abstracţie de trupul ei de carne, de frumuseţea, senzualitatea şi drăgălăşenile ei. Doar o astfel de iubire care transcende prezenţa somatică, în care nu buzele, ci nimburile se sărută, l-a făcut capabil pe protopopul Mureşanu de un astfel de gest abisal, dostoievskian.
Din nefericire, între anii 1958 şi 1960, preoteasa este din nou arestată, iar în 1969, la 8 ani după moartea lui Blaga, divorţează de D.D. Roşca, iar doi ani mai târziu, emigrează în SUA.Părintele Florea Mureşeanu se stinge din viaţă în timpul celei de a doua detenţii, în închisoarea de la Aiud, în anul 1963.Blaga moare în 1961, iar D.D. Roşca în 1980. Doamna Geni a depăşit vârsta de 105 ani.
Ruptura dintre Blaga şi Eugenia a survenit după prima detenţie pe motiv că poetul, de frica de a nu fi arestat, nu s-a mai interesat de Familia Muresanu.
În cartea pe care pe care a dedicat-o tatălui ei, dar şi în interviuri, Dorli Blaga, fiica poetului nu are neaparat cuvinte alese pentru muza din Ocna Sibiului, dimpotrivă o numeşte pe Eugenia drept „antimuză”: „De ce îi spun «antimuză»? Pentru ceea ce îi spune poetului, îi anihilează orice intenţie creatoare. De fapt nu o preocupa decît propria afirmare, poetul (sau bărbatul) devenind obiect de inspiraţie (am spus intenţionat obiect)”.
Pentru mai multe detalii despre relaţia Eugeniei Mureşanu cu Lucian Blaga, redăm mai jos câteva fragmente din cartea Domnului Vasile Blănaru Flamură, Mercenarii infernului. Blestemul dosarelor. Incredibile întâmplări din Gulagurile românești, fost vecin de pat a Protopopului Florea Mureşanu la închisoarea din Aiud:
“Într-o zi vecinul de pat (dormeam pe aceeaşi rogojină murdară şi ruptă), era un bărbat mai înalt ca mine, cu o faţă blândă, luminoasă şi cu privirea de mucenic, corpul îl avea aproape complet epuizat, vârsta mea era de 47 de ani, el avea cel puţin zece ani în plus, poate peste şase decenii, încercă să lege o discuţie cu mine să ne cunoaștem mai bine. L-am auzit spunându-mi:
– E un paradox, parcă n-am fi între noi, ne temem unul de altul, suntem închişi înăuntru, ne suspectăm, evităm discuţiile, e curios…
– Dumneavoastră de unde veniţi? L-am întrebat, pasiv întrucâtva.
– De la Cluj.
Romanul vecinului meu povestit în mai multe şedinţe în doi n-are nimic neverosimil. Îl voi relata în paginile ce urmează scotocind în cutia memoriei şi mă voi strădui să fiu cât mai aproape de verosimilitatea întâmplărilor petrecute, făcând aceasta ca un pios omagiu adus fostului meu vecin de pat (rogojină).
Vecinul meu se numea Florea Mureşan. Funcţionase ani mulţi ca profesor la Facultatea de teologie din capitala Ardealului şi protopop al Clujului. Fusese căsătorit şi avea doi copii: o fată şi un băiat. Pe vremuri, cunoscându-l în cetatea universitară a Clujului pe Ionel Moţa apoi pe Corneliu Codreanu şi mai târziu ca preot lămurindu-se că Mişcarea legionară este singura organizaţie politică din ţară care încearcă o apropiere spirituală între omul politic şi Dumnezeire, prin biserică, s-a alăturat ei, să lupte împotriva celor fără Dumnezeu, dărâmători de biserici; a făcut-o nu ca politician, ci ca slujitor al altarului, “Socoteam – spunea el – o datorie de preot să fiu apărătorul Bisericii lui Hristos”…
S-a căsătorit cu învăţătoarea Eugenia Adam care avea pasiunea scrisului, s-au născut copiii, au crescut mari. Lucian Blaga deveni prietenul familiei, un “admirator al tinerei scriitoare, poate chiar un îndrăgostit (Lulu era foarte amorezabil). Tânăra şi ispititoarea scriitoare apare în presa literară a timpului. Vom întâlni-o în paginile Gândirii, semnând Eugenia Adam – Mureşanu va scrie şi piese de teatru; Lulu le va citi şi va spune că “Genia” este un “Shakespeare al României”. O fi fost aşa numai Blaga ştiut-o. Ceea ce am reţinut din mărturisirile preotului clujean este că aproape în fiecare zi familia Mureşanu l-a avut ca “musafir’’ pe “Marele Anonim”, “Că se cam întindea la cozonac – “cozonacul” fiind nevastă-mea – făcu o remarcă naratorul. Nu am avut nici un motiv să mă sinchisesc, doar şi marii poeţi şi marii filozofi au dreptul să fie uneori caraghioşi, apoi nu era chiar nimic să-l ai musafir permanent pe Blaga, omul care la vremea aceea – se apropia furtuna – se lepădase de cei mai mulţi dintre amicii săi din timpuri bune?…”
Şi furtuna veni: încep epurările, Lucian Blaga este scos din învăţământ, din publicistică şi din manuale. Numele lui devine tabu, este atacat în presa comunistă ca “fascist”, ca “ideolog legionar”, prin iraţionalismul din operele sale mistice, antipopulare, şovine. Sunt întemniţaţi oamenii politici din trecut: ţărăniştii, liberalii, legionarii, chiar vârfurilor elitei comuniste li se înscenează procese, vor fi osândiţi la pedepse astronomice: sentinţa împotriva lui luliu Maniu este muncă silnică pe viaţă (m.s.v.), groaza cuprinde întreaga românime, oamenii abia acum îşi dau seama ce înseamnă tăvălug comunist. Pe marele gânditor din Lancrăm îl apucă disperarea. Poţi fi colosal, frica nu cruţă pe nimeni, se împarte egal la fiecare – aşa e în firea lucrurilor. Fiecare cu firea lui, dacă firea poate însemna şi curaj, atunci, spre a-şi păstra firea autorul Meşterului Manole şi al Spaţiului mioritic, continuă să intre în casa protopopului. însă până într-o zi… Într-o noapte sprinţară de mai în anul 1950 se întâmplă nenorocirea:
“Duba neagră a Securităţii” opri în faţa porţii. Securiştii, trei, urcă treptele, sună, li se deschide, copii nu erau acasă, ci fiecare la rostul lui. Uşa o deschide preotul care-şi avea bagajul gata, că doar n-avea să rămână pe dinafară când o lume-ntreagă sângerează. “Copoii tovuiui Aurei” fac o percheziţie domiciliară exemplară, confiscă manuscrise, cărţi, scrisori, cărţile lui Blaga, cu autograf, ultima (naratorul nu-şi amintea care), avea autograful scris cu cerneală verde, “pentru Genia” – o captură istorică! – confirmă tot ce poate constitui un corp delict şi… surpriza:
– Eugenia Adam – Mureşanu, rosteşte unul din percheziţionari solemn, sumbru, în numele legii… (a vrut să rostească formula legală? „în numele legii sunteţi arestată”, dar în ultima secundă (nu-i bine să provoace panică) se abţinu grăind: “trebuie să faceţi un drum până la noi… o simplă formalitate, o mică declaraţie şi sunteţi acasă… pe cuvântul nostru de onoare… în cel mult într-un ceas sunteţi acasă…”).Ceasul a devenit doi ani şi două luni .
În 1940, Eugenia Adam – Mureşanu, fiind şefa unei cetăţui de anticomunişti, arestarea ei părea că avea un temei legal. Apoi prin ea se urmărea capturarea lui Lucian Blaga.
Vara anului 1952. Scriitoarea se înapoiază din surghiun. Prima întrebare pusă soţului ei este: “Blaga a mai fost pe la noi?” “Nu i-am răspuns – Ne-a ocolit… s-a temut să n-ajungă şi el…” “E un laş!… Nu mai are ce căuta în casa noastră…” Sentinţa Geniei.
Eugenia Adam-Mureşanu n-a ştiut, sau a refuzat să ştie că laşitatea e o faţă, nu cea mai hidoasă a tuturor marilor tragedii umane, şi că intelectualitea românească de atunci va reuşi să arunce pe arena politică a cataclismului marxist nu numai laşi ci şi monştri.
– Cam la vreo trei săptămâni după eliberarea soţiei – îşi continuă părintele Mureşan relatarea – îmi croisem un plan bine gândit. I l-am dezvăluit soţiei şi am rugat-o să fie de acord cu el. Ce i-am cerut? Să părăsim lumea aceasta plină de păcate, să intrăm amândoi în monahism. Am spus: „scoaterea mea din învăţământ şi arestarea ta sunt semne că ne paşte o mare primejdie. S-o evităm. Copiii ni i-am rânduit, sunt la rostul lor. Fiind tineri se vor acomoda mai uşor la noile condiţii de viaţă, încât din acest punct de vedere îndrăznim a spune că ne-am făcut datoria. Intrăm în monahism, poate la Vladimireşti, acolo vom avea linşte şi ne vom închina lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, pentru fericirea copiilor noştri şi pentru mântuirea neamului nostru…”
Nevastă-mea se uită la mine lung, parc-o văd, clătină din cap a pagubă şi mă luă în primire aşa ca orice muiere cu picioarele pe pământ: “Omule, omule! N-ai învăţat nimic… nu ştii că într-un regim ca acesta diavolesc nici în gaură de şarpe nu ne putem ascunde… Linişte la mănăstire acum sub cârmuirea ateilor? Tu nu ştii că în Rusia lui Stalin oamenii mănăstirilor şi bisericilor au suferit cel mai mult?… îţi poţi găsi liniştea într-o mănăstire azi? Poate curând ai să vezi ce urmează…”
Mi-a spus ce o să urmeze: biserici dărâmate, mănăstiri închise ori dacă nu transformate în muzee, vezi Doamne ca să se numească “monumente istorice” preoţi, călugări, călugăriţe la închisoare… Se va face şi la noi ca-n Rusia.N-am luat-o în serios. Mi-am zis: e ea îngrozită şi vede totul în negru…
N-o să aibă timp, vine răscolul şi scăpăm… Oamenii aşteaptă şi acum să vină americanii… Din toată discuţia cu nevastă-mea n-am ales nimic, decât doar că, până la urmă, ea mi-a dat dezlegarea să iau calea monahismului singur, fără ea. “Dacă tu crezi – mi-a spus în încheiere – că e bine aşa nu te opresc… eu însă rămân lângă copii… nu dezertez… rămân să înfrunt toate primejdiile, dar să ştii, omule, tot acolo ajungi şi cine îşi va pierde nădejdea se va îneca în mlaştina deznădejdii…
După ce mi-am aranjat toate treburile am pornit-o la drum, de unul singur. Eram trist, îngândurat… Mă rodea gândul că ceea ce fac e dezertare…Şi am ajuns la Vladimireşti…”
„- Omule, omule! – parcă o aud pe nevastă-mea – n-ai învăţat nimic… nu ştii că într-un regim ca acesta diavolesc nici în gaură de şarpe nu ne putem ascunde… tot acolo ajungi şi cine va dispera se va îneca în mlaştina deznădejdii…” Acu, am învăţat totul, ştiu… nevastă-mea a avut dreptate… La Cluj am auzit că soţia mea rearestată în 1959 s-ar afla la Mislea. Le-a întâlnit probabil acolo pe fetele de la Vladimireşti…”
L-am întrebat pe narator când a fost ultima dată la Cluj şi pentru ce.Mi-a răspuns:
– Am venit de la Cluj săptămâna trecută, am avut la Securitate o confruntare cu Lucian Blaga.
– Cum? A fost arestat Blaga?
-Cred că da, altfel ce rost avea confruntarea şi apoi ce rost avea să-l aducă în camera de anchetă cu haina în cap… Mie mi s-a cerut să declar că Lucian Blaga a fost legionar şi ce activitate am avut cu el. Am spus purul adevăr: nu am avut cu profesorul Lucian Blaga, nu numai nici o activitate subversivă, dar nici măcar vreo discuţie politică. Ba mai mult, povestii anchetatorilor discuţia cu “Genia” când s-a înapoiat în 1952 de la închisoare şi “sentinţa” ei de a nu mai călca locuinţa, socotindu-l un laş pentru că în lipsa ei ne-a ocolit, s-a temut să ne viziteze…
– Cum arăta Blaga?…
– Extrem de înspăimântat, slăbit, cu faţa mai schimonosită ca a mea, care deja aveam câţiva ani de prizonierat şi trecusem printr-o anchetă “ştiinţifică” de pomină. Îi tremurau mâinile, n-a avut curajul nici măcar să mă privească. Se vedea clar că e în focul unor interogatorii draconice cu burduşeli, poate chiar în faimoasa cameră de tortură a “tovarăşului Aurel”. E curios un lucru, mereu mă gândesc la el, cum e cu putinţă ca un gânditor atât de stăpân pe idei, „chiar pe ideea socratică”, aceea de a nu te pierde cu firea în faţa duşmanului, cum e posibil ca un izvoditor de concepte morale şi filozofice – şi noi ştim că filozofia se situează deasupra micimilor omeneşti – să ajungă a nu mai fi recunoscut, mai deplorabil ca ultimul muritor de rând trecut prin furcile caudine.
– Sistemul, părinte, numai el e de vină. Trăim vremuri atât de cumplite încât şi sfinţi de-am fi ne-am cutremura la vederea unor instrumente şi practici de tortură atât de sofisticate…
– Socrate… de ce filozoful atenian a privit moartea cu seninătate?
– Este doar un chip de a vedea lucrurile: călăii lui Socrate sunt departe de a fi comparaţi cu torţionarii comunişti de azi ai secolului XX, gealaţii lui Gheorghe Gheorghiu – Dej. Dacă Blaga ar fi trăit atunci şi Socrate acum am spune „Blaga a primit moartea cu seninătate, Socrate e un laş…”. Ăsta-i adevărul…
A avut loc o singură confruntare nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aceea. Eu am fost expediat înapoi la Aiud şi sunt aici. Din anchetă am înţeles că şi nevastă-mea, adusă de la Mislea, a trebuit să răspundă la aceleaşi întrebări dacă Blaga a fost legionar şi ce activitate a avut cu el. Probabil răspunsul ei nu s-a deosebit de al meu. Încolo tăcere…
Dar cum orice roman dramă, întâmplare, au un sfârşit care se cheamă epilog şi, de cele mai multe ori, epilogurile în lumea socialistă sunt tragice, şi povestea fostului protopop al Clujului se va sfârşi incredibil de straniu, în Aiudul “coloneilor Crăciun, lacob şi Colier”.Ca toate dramele trăite de oameni, de românii adevăraţi.
Scoaterea noastră din deparazitare şi încarcerarea în celule a avut loc într-o muţenie apăsătoare. Despărţirea de protopopul Clujului m-a întristat tot atât de mult ca şi despărţirea de Lixandru Latiş, de Motaş, de Manoilescu, de generalul Vasile Mitrea. La fel ca despărţirea de Noica, de nefericitul împilat Sebi Popescu
În anul următor către sfârşitul lui 1961, prin alfabetul Morse, bătut în ţeava caloriferelor întreg celularul lua cunoştinţă de trista veste a dispariţiei lui Lucian Blaga. Cei care ne-au adus această ştire, veniţi recent cu un lot de la Cluj, n-au ştiut să ne spună dacă filozoful a murit la închisoare sau în sânul familiei.
Pe cât mi-a fost posibil m-am străduit să păstrez o legătură, cât de cât, cu părintele Mureşanu, care era încarcerat pe aceeaşi latură a T-ului. Voi afla că vestea morţii lui Blaga l-a afectat foarte mult. Mai târziu n-o să-l mai văd ieşind la plimbare, probabil – mi-am zis – face parte, a ajuns să facă parte din categoria deţinuţilor ce nu mai sunt în putere să facă drumul din celular până la ţarcul plimbărilor, într-o zi însă, multe zile mai apoi, un deţinut adus în celula noastră din celula profesorului – teolog, mi-a dezlegat enigma: preotul Mureşanu s-a îmbolnăvit de ciroză. După nenumărate intervenţii spre a fi scos la vizita medicală – unele intervenţii s-au făcut zgomotos cu bătăi în uşă; cineva din cei care au intervenit în acest fel s-a trezit izolat la nebuni (una din pedepsele aplicate la Aiud deţinuţilor recalcitranţi), bolnavul a fost dus pe targă la infirmerie. Dar la acea oră spitalul închisorii nu avea nici medicamente, nici medici de specialitate (medicii – deţinuţi fuseseră trimişi la celule), încât s-a reuşit numai să i se prelungească agonia. Nu era nici un bai dacă moare un “bandit” în plus, interesul partidului era să moară toţi.
În primăvara anului 1964 fiind scos de la Zarcă, din izolare pentru reeducare (se pregătea aplicarea decretului de amnistie din acel an), în contactele pe care le-am avut cu “reeducaţii”, primul lucru care m-a interesat a fost să aflu despre soarta din închisoare a patru inşi: a fraţilor mei, Grigore şi Gheorghe, a părintelui Mureşanu şi a lui Lixandru Latiş. Mai mult, voi afla că fraţii mei fuseseră trimişi la muncă undeva prin apropierea Brăilei şi că la Stuf fratele Grigore lucrează în aceeaşi echipă cu Mişu Dumitrescu (“isteţul”) lui Noica şi cu Bucescu Constantin, dar despre prietenul lui Lucian Blaga nici o informaţie. Abia după o săptămână, într-o întâlnire cu studentul Marcel Petrişor, îmi va fi dat să aud: „Ehei, bădie, părintele Fiorea Mureşanu de un an odihneşte la Treiplopi”… (Vasile Blănaru Flamură, Mercenarii infernului. Blestemul dosarelor. Incredibile întâmplări din Gulagurile românești, Editura Elisavaros, 1999, pp. 248-260).
Despre muzele lui Blaga şi implicit despre Eugenia Mureşanu au scris Dorli Blaga,Tatăl meu, Lucian Blaga, Cluj-Napoca : Apostrof, 2004; Anca Sîrghie,Lucian Blaga şi ultima lui muză, Editura Techno Media, Sibiu, 2015; Zenovie Cârlugea, Lucian Blaga – Solstițiul sânzienelor (2010) Ovidiu Pecican, Câteva secrete ale romancierului Lucian Blaga (Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014; Fenia Driva- Lucian Blaga si infebabilul feminin;Marta Petreu, “Conversaţii cu Dorli Blaga”, Apostrof, anul XII bis, nr. 11 (150), 2002; Domnița nebănuitelor trepte. Epistolar Lucian Blaga-Domnița Gherghinescu-Vania (1941-1948), 1995; Interviul sciitorului clujean Ovidiu Pecican cu Elena Daniello etc.)
Soţul Eugeniei, Părintele Florea Mureşeanu, a fost fără îndoială un mucenic.Dupa ieşirea din prima detenţie, în 15 august 1953 este trimis preot în Maramureş, în parohia Suciu de Sus, lângă Târgu Lăpuş, unde îşi pune în practică promisiunea făcută lui Dumnezeu de a construi o mănăstire, pentru că l-a salvat din închisoare.
La numai câteva zile după serbarea hramului din anul 1958, în noaptea de 11/12 iunie, Părintele ieromonah Florea Mureşanu este arestat de omenii securităţii care îi pun un sac mare cu cărţi în spate şi îl duc peste deal în localitatea Boiereni, unde îl aştepta Duba. Este batjocorit, înjurat şi bătut, fiind apoi transportat la Securitatea din Târgu Lăpuş şi Baia Mare. Ulterior este condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi prin închisorile din Gherla, Jilava şi Aiud unde a şi murit.
În ciuda acestor vitregii isorice, a destinului crunt, teologul şi omul de cultură Florea Mureşeanu, tipăreşte cărţi, cursuri universitare, scrie la Revistele teologice şi literare. Valeriu Anania spune despre el că „era un om cu o frumoasă cultură enciclopedică, blajin, înțelept, discret în spatele bărbii fluviale și al mustăților stufoase… El va ști să deschidă subiecte adecvate și să mențină conversația la un nivel de intelectualitate strategică”(Valeriu Anania, Rotonda ploilor aprinși. Memorii literare, Ediția a cincea, prefață de Dan C. Mihăilescu și o cronologie de Ștefan Iloaie, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005, p. 140).
Opera antumă şi postumă a Părintelui mucenic Florea Mureşanu însumează următoarele titluri:
-Carte de religie ortodoxă, pentru cele patru clase de şcoli primare apărute în anii 1941-1942;
– Întâia carte de învăţătură. Pentru tineretul român de Lege răsăriteană şi pentru tot românul iubitor de Hristos, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Cluj, 1943, 238 p.;
– Biserica din Deal, sau vechea biserică ortodoxă română din Cluj şi slujitorii ei, Cluj, 1942, 206 p.;
– Catedrala în colecţia „Veniţi de luaţi lumină“, nr. 11, Cluj, 1943, 62 p., este un scurt istoric ilustrat al Catedralei din Cluj, apărut la sărbătorirea unui deceniu de la sfinţire;
-Cazania lui Varlaam, 1643-1943, Prezentare în imagini, Cluj, Editura „ERAN“, 1944, 246 p. Această lucrare este de fapt teza dânsului de doctorat în teologie, susţinută la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la 6 noiembrie 1948;
– Mitropolitul Andrei Şaguna. Predici, cu un studiu introductiv, Cluj, 1945, 219 p.;
-Biserici şi preoţi din protopopiatul ortodox român al Clujului, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, 72 p.;
– Vieţile Sf. Antonie cel Mare, Macarie Egipteanul şi Efrem Sirul, în Colecţia „Cărţile Vieţii“ nr. 10, Cluj, 1941, Tipografia Eparhială, 32 p.;
-Grai şi suflet românesc, Editura Arhidiecezana Cluj, 1997, 384 p., volum apărut postum (ediţie îngrijită de Pr. Lect. Drd. Dorel Man, Facultatea de teologie Cluj).
Dar să revenim la preoteasa Eugenia. După ce am consemnat câteva repere biografice este firesc să vedem şi opera scrisă pe care a lăsat-o muza lui Blaga.
2. Opera
Debutul scriitoarei Eugenia Mureşanu are loc în 1933 cu proză pentru copii, dar și cu traduceri în revista Satul și școala.Ulterior trimite texte şi la alte publicaţii din România:Revista Fundațiilor Regale, Luceafărul, Gândirea, Claviaturi, Viața ilustrată etc. Editorial, debutează mai târziu, în 1939, cu volumul de versuri Casa cu pitici, care apare la Cluj.
După plecarea din ţară, colaborează la Revista scriitorilor români din America şi publică o serie de cărţi de literatură. Cea mai importată lucrare a dânsei rămâne Cântarea Psalmilor, publicată în anul 1986, la Madrid cu prefaţa scriitorului român din diaspora, Vintilă Horia. Cartea este foarte apreciată de autorul romanului Dumnezeu s-a născut în exil despre care spune că este „o transpunere a psalmilor într-un limbaj cursiv, actual și într-o versificație de sorginte folclorică”. De asemnea, criticul literar, poetul şi jurnalistul Virgil Ierunca spune într-o cronică despre carte că avem de-a face cu o „operă de importanță majoră în literatura românească”.
a)Cărţi
-Casa cu pitici, versuri, Cluj, 1939;
-Învierea fariseului Eleazar, proză scurtă, Cluj, 1943;
-V. Constantinescu, album, Cluj, 1943;
-La izvorul cu pietre albastre, București, 1967;
-Sonete, București, 1968;
-The Return of Snow White, Statele Unite, 1977;
-Assault of Eden, Grand Rapids, Michigan, 1977;
-Journey to Fairy-Land, Statele Unite, 1978;
-Cântarea Psalmilor, Madrid, 1986.
Eugenia Mureşanu este de asemenea prezentă în antologia îngrijită de Zahu Pană Poezii din închisori, publicată în Canada, anul 1982.
b)Traduceri
-Plinio Corrêa de Oliveira, Revoluție și Contrarevoluție, Editura Tradiție, București, 1995.
În încheierea acesttui articol redăm câteva mostre din creaţia Eugeniei Mureşanu, respectiv o poezie, o recenzie de carte , dar şi o recenzie despre cartea ei, Învierea fariseului Eleazăr, publicate în revista clujeană, Viaţa ilustrată, Anul X, nr.5 mai 1943:
Dintr-o tăcere
de Eugenia Mureşanu
E atât de bine când oamenii lovesc în tine cu pietre.
Tu intri atunci desnădăjduit în vis
Şi te pierzi calm în înserarea din tine
Beat şi nebun şi îndrăsneţ ca Narcis.
Şi stai cu steaua serii pe fruntea-ţi de omăt
Unde lovise piatra. Cu cerul tău surpat.
Nimeni să nu te audă… Unde-o fi El ? Unde-o fi El?
Şi Dumnezeu de tine de mult să-şi fi uitat…
Să ai atâta frumuseţe să dai fiecăruia puţin.
Şi-apoi să nu mai ştii. Să fii o stranie căutare
Şi când va trece El, cu ceru-ţi pe sandale,
Să ieşi din visu-ţi casnic, orbit de aşteptare.
Recenzie la cartea lui Iulian Chifla, Popasuri, Editura autoruIui, Kolozsvâr-Cluj, 1943:
“ Tânăra mişcare literară din Ardealul de Nord încearcă o continuă regăsire in vechea matcă a spiritualităţii creatoare atât de evidentă în ultimele două decenii. Dacă s-a ajuns la o etapă de fixare a obiectivelor noastre culturale de aici, nici efortul n-a fost lipsit de o opintire aproape organică, in care şi-au dat cu toţii mâna, spre lauda fiecăruia în parte. Astfel se poate vorbi despre coordonate culturale organizate in publicaţii de plastică şi poesie, iar acum despre cele dintâi apariţii în proză, una dintre ele datorindu-se domnului Iulian Chitta.
Fără îndoială, cartea sa ne aduce mărturia unui suflet chinuit de vecinicile conflicte umane, care fac din fiecare schiţă o mică dramă rezolvată aproape stereotip prin moartea fatală a „eroului”. Astfel pătrundem într-o lume care depăşeşte nivelul unei literaturi confecţionate, oamenii pe care ni-i prezintă autorul nefiind deloc preocupaţi să activeze după cum ar vrea dirijorul sau anumite principii artistice, ci participând la desfăşurărea conflictelor în mod cât se poate de firesc. „Drama nu-i in natură, e in noi” spune undeva autorul. Se pare că e tema dominantă a fiecărei schiţe, pentru care animaţia exterioară e ceva aproape convenţional, catastrofa finală neputând veni decât tot din tragicul fiinţei proscrise. Cu toate acestea nu vom găsi nimic fantastic, nici acolo unde autorul prefigurează până la obsesie ideia morţii într’o îmbinare stranie de halucinaţie şi luciditate, nedepăşind astfel limitele fireşti ale dramei în curs. (Râsul morţii).
Nota aceasta de obsesie se menţine şi in alte schiţe (Presimţiri, Prăpastia Regilor, Nastasia) fără însă să fie folosită ca o metodă facilă pentru acel gen de bizarerii devenit aproape la modă. Din contră, e expresia dramei mărunte şi inevitabile care nu e altceva decât viaţa însăşi. „Afară ploua tot mai des, rece şi monoton, ca plânsul unui copil obosit, trezit din somn. – Dacă un fir de apă îşi întoarce drumul pe geam în sus, Noti vine în anul acesta. Cu o bucurie de copil Nastasia urmărea fie» care picur de apă alunecând; acu… acu se în» toarce… ori, poate, vreunul săltat de vânt, va urca în sus, un pic numai… poate minunea minunilor; şi în sus poate să urce un fir de apă, e aşa de mic, sărăcuţul… Afară plouă, plouă… A adormit privind la geamul cu picurii de ploaie. Deodată, în lumina ochilor ei stinşi văzu un bob de apă oprindu»se, arcuind în sus un fir de umezeală şi apoi pornind nebun în cercuri multe pe geam, dar nu mai e geam, e marea la Preveza, iar bobul de ploaie o corabie cu un steag tricolor ce se aproprie de port şi ‘n ea e Noti, iar cu el vin toţi cei plecaţi, vin veseli, mândri…” (pag. 29). In celelalte schiţe intensitatea momentului dramatic are ceva din trecerea înfrigurată peste o punte aproape suspendată… „Să ajungă cu bine la Măgura? de acolo va lua-o pe Haita, în sus, la stâna lui Todor şi va mânca la el, apoi când se va crăpa de ziuă, va porni la drum. Cel puţin va mai sta de vorbă cu Todor şi-I va spune noutăţi din sat. Aşa va face. Tuna în răstimpuri, trăsnea pe alocurea. O nelinişte îl cuprinse ca o ceaţă. Un fior îi scutură tot trupul. Poate a răcit de umezeala ploii. In zadar încerca să se stăpânească. II cuprinse frica: ploua des si rar (1) şi nici o umbră de om în pustietatea asta; oare nu i-a călcat Satana pe urmă? O linişte apăsătoare îl copleşea, îi venea să urle… – Doamne, nu mă lăsa! O lumină galbenă-verzuie, o pleasna, un bubuit prelung în văi şi omul căzu trăsnit, singur, departe,., Calul, înnegrit, fugea nechezând; îl luceau potcoavele pe copite, săreau scântei din pietre; se pierdu printre arini, desagii atârnându-i de şea, ca un călăret mort, căzut $i agăţat cu un picior de scară”. (Pe drum, pag. 13).
In bucata „Flăcări în noapte” găsim redarea unui moment dintr’o puternică declanşare sufle» tească a unui comunist care termină prin convertirea la creştinism în urma morţii unui ostaş vi zionar. E poate povestirea cea mai densă, ca trăire dramatică, în care autorul îşi evidenţiază posibilităţile mânuirii dialogurilor încordate până la sguduire şi puterea evocării elementelor profund umane. „Ivanov, cu tunica descheiată, privirea turbure, pierdută în zări, peste vremi şi veacuri, cu părul vâlvoiu, ieşi singur din şanţ. Cu mâinile întinse spre liniile duşmane, păşea în neştire. Văzduhul era Iad, gemeau şl pietrele, din cer până la pământ erau numai flăcările morţii… – Pace vouă ! In numele Lui, al celui viu, Pace vouă ! Ostaşii încordaţi l-au privit strângând până la sânge mâinile pe arme. – Arde cetatea cetăţilor după cum scrie; Hristos s’a pogorît, lată-L. Pocăiţi-vă! Tovarăşi, închinaţi-vă Lui! Pace vouă! Ivanov s’a prăbuşit în pământul frământat cu sânge si carne de om (pag. 110). Cu unele neglijenţe care interpun momentului epic o seamă de accente dăunătoare desfăşurării precipitate, domnul Iulian Chitta nu e totuşi ceea ce se cheamă un „debutant”. Cu un stil puţin mai „lucrat”, mai puţin pregnat de trepidanta vieţii cotidiane, fără acea notă de dezordine (frumoasă ca natură moartă sau când sugerează cu adevărat acţiunii freamătul firescului necăutat) – şi fără peisagiul colorat de promiscuitate, cum e Nevasta Notarului, (mai ales paginile 51-53) acest întâi volum de proză autentică e o şoaptă categorică despre ceeace se poate realiza prin muncă şi singurătate. Dacă domnul Iulian Chitta nu e ceea ce se cheamă un „debutant” se datoreşte, poate, tocmai acestei inadaptabilităţi care însă nu exclude abisurile la care sunt supuse, fatal, singurătatea şi izolarea prea căutate. Şi dacă „realitatea nu e nici bună, nici rea, nici morală, nici imorală” cum spune autorea prefeţei (cu toate că această realitate – în înţelesul de tot ce-ar putea evidenţia existenţa răului în lume – a ieşit din mâna Creatorului, sau mai bine zis n’a putut ieşi decât bună, contrafacerea ei aparţinând operei omului luciferic) arta adevărată are tocmai această menire, nu de a copia realitatea care e ireproductibilă, ci de a o transfigura până la a-i restitui sensul iniţial, teandric. In această privinţă, ne spune Nichifor Crainic: „In orice artist de rasă se reproduce ceva din lupta lui Iacob cu îngerul; e lupta pentru cucerirea frumuseţii divine. Nu numai in morală, dar şi în estetică e valabil cuvântul Evangheliei, că împărăţia lui Dumnezeu trebuie luată cu asalt” (Nostalgia paradisului, pag. 413). Cu aceste reticenţe, domnul Iulian Chitta îşi sfârşeşte Popasurile ca un indiciu sigur spre reaşezările viitoare şi cu nădejdi pentru nuvela românească de mâine”( Eugenia Mureşan).
Recenzie la cartea Învierea lui Eleazăr, Schiţe, Editura E. R. A. N. Kolozsvâr-CIuj, 1943, scrisă de Eugenia Mureşanu:
“In peisagiul spiritualităţii româneşti din Ardealul de Nord nu s’a putut arunca o privire de ansamblu. Lipsa unor genuri literare ca de ex. a prozei remarcată în repetate dări de seamă de dnii V. Papilian, V. Iancu, etc, este pe deplin motivată. Condeiul tânăr prins în tremurul liricului a fost o bucată de vreme singurul semn al originalităţii creiatoare de aici. Viaţa plastică bazată pe o tradiţie ce avea lugeri plini de sevă a păşit apoi în fruntea altor manifestaţii culturale. Numai proza părea sortită unei lungi aşteptări care să-i îndreptăţească apoi curajul de a îmbrăca odăjdiile unei coperte. Vorbind de proză ne gândim la schiţă, nuvelă, roman; vorbind de aşteptare, ne gândim la cei care au început să simtă lipsa unei cărţi. In aceste împrejurări, tangenţial spuse, a luat fiinţă Editura Românească din Ardealul de Nord (E. R. A. N.) sub conducerea Dlui Prof. Dr. Emil Haţieganu, care înţelegând pe deplin necesitatea afirmării valorilor spirituale, a înmănunchiat pe scriitori şi artişti cu gândul ca astfel să dea publicităţii cele mai de seamă produse de literatură, artă şi muzică. Toată truda şi toate greutăţile purtate de iniţiatorii grupării, printre cari dl Raoul Şorban depune o muncă deosebit de activă şi preţioasă, sunt pe deplin răsplătite de întâia realizare editatorială a volumului de schiţe: „învierea Fariseului Eîeazar” al Doamnei Eugenia Mureşanu.
Dorinţa de a vedea înmănunchierea schiţelor domniei sale ne-a fost justificată de frumuseţea bucăţilor sporadic apărute în periodicele literare ardelene. Cele 29 bucăţi prezentate în volum ne dau însă mai mult decât puteam întrezări într’un talent tânăr. Se desprinde din acest volum, limpede, că scriitoarea a rupt dintr’un tumult sufletesc, taine, pe cari s’a năzuit să le îmbrace într’o limbă aleasă. Eugenia Mureşanu nu şi-a desminţit nici în proză tipica şi nestrămutata conştiinţă poetică. Lirismul stăpânit ce îmbracă paginile volumului aplecat asupra lui însuşi îşi descrie condiţiile şi limitele. O frumuseţe crescândă care merge parcă alături cu viaţa interiorizată şi pregătită pentru spiritualizare, revelează o eleganţă de stil fără explozii, fără revolte, scepticisme şi compromisuri. Credem că acest stil este chemătorul subiectelor pe care autoarea le găseşte cu predilecţie într’o lume a minunilor, a gingăşiilor ori a fiorilor biblici.
Vorbind de schiţele Dnei Eugenia Mureşanu, ne aflăm la un pas de poezie — poate că acel tumult sufletesc al autoarei, pe care-1 simţim svâcnind în fiecare rând, care te ţintueşte într’un strat cu flori pentru a asculta murmurul gângăniilor („Drame”), ori te apleacă deasupra unui pat de copil ca să auzi cuvinte îngereşti „Hai să mulim amândoi, aşa” („Oglinzi”), şi-a găsit în proză o fereastră de scăpare mai largă. Evident că dincoace de epicul nuvelei există un tărâm puţin bătătorit şi oarecum neglijat in literatura ultimilor ani. Autoarea volumului de faţă a înjghebat pe sâmburi de vis plăsmuiri motivate de anumite înţelesuri adânci („Portret fără contur”, „Poveste cu soare şi lut”).
Volumul, afară de trei patru bucăţi, are pecetea veşnicului omenesc; realul, cotidianul care şi în poezie până în timpul din urmă nu s’a neglijat, este absent, toate asperităţile vieţii sunt netezite, stilate, închizând astfel în ele numai esenţele: departe de durere — până la melancolie, pornind chiar dela un humor femenin („Examen”, „Răfuială”, „Artistul”). Nuanţările stilistice aproape ritmice fac din unele bucăţi adevărate poeme în proză. Alteori, creionarea amintirilor bine plasticizate (graiul elevei Mihuţ Viorica) sau lupta cu viaţa alui Mihail, pantofarul, ne îndeamnă să credem în posibilitatea evadării şi din cadrul poemei în proză şi a schiţei.
In general volumul se află sub adierea catifelată, caldă, a unei mâini delicate. Eroii bucăţilor de multe ori îi legitimează fantezia, alteori nu sunt altceva decât personificări, foarte rar găsim omul adevărat ca erou (parcă ne-am afla tot timpul lecturei într’o grădină cu păpuşi şi duhuri bune). Momentele sunt de o melancolie aparentă ce umanizează şi linişteşte. Putem spune că scriitoarea nu povesteşte, pentru că de cele mai multe ori notează crâmpeie, motive, visuri. Şi cu toate aceste fluturări, volumul are o ţinută serioasă prin sobrietatea, gravitatea şi elevaţia mistică. Crâmpeiele uneori destul de scurte, nu supără, nici leit-motivele nu stânjenesc pe cititor care rămâne cu „Cling, clang”-ul şi după lectură. Pentru frumuseţile lor, îmi permit să citez: „Avea gene încărcate de mirări: ciorchine cu poezii de rouă şi brumă; zâmbetele subţiri ca nişte funigei căţăraţi pe trup de flori; mâinile cuiburi calde, unde o inimă vie ar fi încăput tocmai bine. — Cine eşti tu, Cine? Şi Cine a răspuns fără glas: — Visul tău mic, mic. Atât de mic, că aş putea dormi şi într’un degetar”. (pag. 64). Autoarea a ajuns pe treapta maturităţii şi astfel trece peste oamenii şi lumea ce răneşte aşa de des încrederea şi avântul. Domnia sa se împlineşte, comunicând astfel cu basmul, cu copiii îngeri şi cu măreţele năluci ivite între puritatea de ghiaţă a morţii şi focul ademenitor al stelelor, voind să desprindă viaţa din tâlcul unei lupte interioare, personale, ce se găseşte în plin clocot” (Valentin Raus)
Lector univ.Dr. Vasile Chira
Scriitor, filosof şi teolog