Se împlinesc anul acesta cinci sute de ani ( 500, o jumătate de mileniu ), de la „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung Muscel ( Dlăgopole ), către Hans Benkner, judele Brașovului”, primul document păstrat, scris în limba română, la 1521. Ceea ce frapează la acest text, încă de la început, pe lângă informațiile transmise despre situația la acel moment, despre amenințările otomane de la granițe, este modul de adresare, numit astăzi asertiv, plin de solicitudine, care asigură transmiterea mesajului în condiții optime, receptive, de captare a atenției încă din start, dar și de apropiere între oameni. Neacșu i se adresează lui Hans cu formula „Preaînțeleptului și cinstitului, și de Dumnezeu dăruitului jupân…”, plin de farmec și curtuoazie, înainte să introducă fiecare aliniat cu celebra formulă „I pak” ( „Și iarăși” ), ca modalitate artistică, expresivă, în alcătuirea unei epistole. Demult uitate aceste feluri de adresare, între oficialități, între ierarhii, dar și în simplele relații umane, ele ne-au atras atenția în cartea ”Popasuri duhovnicești la duminici și sărbători”, în care preotul Vasile Beni își începe fiecare „popas” cu formula „Dragii noștri credincioși !”
Așa cum sugerează și titlul, cartea este un alt fel de calendar bisericesc, al frământărilor unui preot, plecând de la viața religioasă, regăsită în viața de zi cu zi. Predicile preotului Vasile Beni au titluri de sine stătătoare ( „Credința teoretică și practică din viața noastră”, „Glasul conștiinței în viața noastră” ), adevărate concepte explicate cu răbdare și apropiate de gândul credinciosului, au și umor uneori ( „Cum am vrut să mă fac sfânt” ), sunt meditații pe marginea existenței ( „La început de an școlar” ) sau interpretări din cartea sfântă ( „Taina botezului”, „Psalmul 50”, „Taina cununiei” ).
Este greu să aduci noutate pe cărări bătătorite și an de an să schimbi discursul adecvat sărbătorilor bisericești, în așa fel încât să nu fie urmă de repetiție, de loc comun. Și, totuși, Vasile Beni reușește să mențină proaspete și savuroase învățăturile creștine, printr-o metodă postmodernă, chiar, cu referire la alcătuirea acestei cărți. Tehnica este cea a cuprinderii în pagini deopotrivă a întrebărilor, a citatelor, a exemplelor din viață, a dialogurilor simple, de familie, cu încărcătură de simbol, a unor scene sublime de existență adevărată, a poeziilor, proprii, din folclor sau ale altor autori, toate pornind de la acel izvor nesecat de înțelepciune, cuprins în Evangheliile citite în biserică ( și nu numai… ).
Sărbători sunt și textele preotului Vasile Beni, așa cum sunt sărbătorile din calendar. La câte „popasuri” am luat parte, citind această carte, cu siguranță drumul e lung, greu, presărat cu multe bucurii, cu încercări și cu izbândă, până la final, pentru că viața este izbândă. Și rostirea preotului pornită de la viață este despre izbândă, ca o lumină ce se revarsă asupra oamenilor, a lucrurilor, a fenomenelor.
Oricare dintre textele acestei cărți, de dimensiuni potrivite, pentru a fi citite și însușite cu ușurință ( cartea are și un caracter moral, didactic ), este alcătuit după un tipar, după un algoritm, care să îmbine cele două lumi, telurică și cerească, lumea așa cum trebuie și așa cum se întâmplă, găsind circumstanțe ( atenuante ) ale conviețuirii în spiritul creștin, iertător. În „Păcatul fățărniciei”, de exemplu, argumentativ, autorul pornește de la definiția termenului de fățărnicie „Este greu a vorbi despre fățărnicie, dar în același timp și ușor”, dilematic, definește păcatul printr-un fapt din viața Sfântului Ioan Gură de Aur, scrie ce spune Mântuitorul despre fățărnicie, fățarnici și ipocriți, îl citează pe părintele Cleopa ( „Omul fățarnic întotdeauna una are în inimă și alta pe limbă, una are în minte și alta la arătare ” ), face trimitere la filosofia lui Nietzsche ( „Minciuna cea mai comună este cea prin care omul se minte pe sine, pentru că a-i minți pe alții este relativ o excepție” ), explică fățărnicia, așa cum se manifestă ea în viața unei persoane ( „La exterior se arată a fi de treabă, amabilă prin vorbe, arată că ar fi credincioasă și sfântă, dar înlăuntrul inimii și al gândurilor sale nutrește răutate și viclenie, este lipsită de dragoste și sinceritate” ), încheind cu un cântec religios de toată frumusețea : „Numai cei cu gând curat/ Sunt frumoși cu-adevărat/ Numai cei ca pruncii sunt/ Fericiți pe-acest pământ.” Acest tip de construcție a „popasurilor” ( nouă specie literară a genului epic, de sorginte religioasă ), cu originalitate, îl însoțește pe Vasile Beni și îi asigură reușită în desăvârșirea operei.
Concluzia este că avem nevoie de astfel de cărți, care să rămână, care să păstreze cuvintele rostite la slujbe, în biserici, care să continue să existe și dincolo de zidurile unui lăcaș de cult, care să prindă alte sensuri, care să ne urmărească și să ne însoțească zilele. Vasile Beni a trecut de perioada de ucenicie literară, prin scrierea celor două cărți, ”La început a fost Cuvântul”, Predici și meditații creștine, Editura ”Nosa Nostra”, Bistrița, 2019, și „Popasuri duhovnicești la duminici și sărbători”, aceeași editură, 2021. Urmează să continue pe aceeași cale, în spiritul unei competiții de neevitat, presărată cu har și pasiune : „Citius, Altius, Fortius !”