Se apropie o nouă rundă de alegeri, iar scena politică din România capătă din nou o atmosferă de bâlci. Se întrec în promisiuni, proiecte și sondaje, toate menite să ne convingă că, odată ce votăm, curg râuri de lapte și miere pe tot teritoriul țării. Este o perioadă în care politicienii par să devină mai prietenoși, mai preocupați de nevoile cetățeanului de rând-o metamorfoză temporară, menită să expire de sărbătorile Anului Nou.

Promisiunile? Fără acoperire, ca de obicei. Cuvintele goale, care astăzi umplu panourile și ecranele, vor deveni simple amintiri în câteva luni. Între timp suntem intoxicați cu pretenții absurde, cu iluzia că fiecare dintre candidați reprezintă soluția salvatoare.

Unii, peste noapte, se cred mari oameni de stat, de parcă președinția României ar fi o treabă de talcioc. E greu de înțeles cum nu le crapă obrazul când își imaginează că ar putea ajunge la luxul și influența actualului președinte. Sau poate chiar asta îi motivează zicându-și: „Păi, dacă împăratul a putut, eu de ce n-aș fi împărat?”

Dar, privindu-i pe unii candidați ai impresia că ei consideră România o căruță pe care să o conducă oricine, indiferent de competență. Vedem figuri ilustre ale anonimatului, foști oportuniști de pe la diverse partide, care acum par convinși că au găsit, în sfârșit, vocația vieții lor: președinția României. Nu că cei cu nume sonore, cu partidele puternice în spate ar fi mai buni. Ba, dimpotrivă, și aici avem o defilare de jenă națională: rugăminți și alianțe de ultim moment, retrageri solicitate în genunchi sau susținători cu „mari înclinații muzicale”-stea fără nume-Penibil!!! Pe de altă parte, avem și tineri candidați care promit un „val de schimbare” ce amenință să răstoarne vechea gardă politică. Totuși, nu toți par să aibă resursele morale sau profesionale necesare pentru a face față responsabilității uriașe. Alții vin cu diplome, lăudat fie fără frecvență, iar unii, deși pozează în eroi militari, par să-și fi uitat camarazii la greu.

Să nu uităm și de aceia care schimbă partidele ca pe șosete-astăzi aici, mâine dincolo, încât nici nu mai știi pentru cine candidează. Este o defilare a oportunismului, o comedie tristă în care ne regăsim parcă, într-un decor imaginat de Caragiale.

În această atmosferă, întrebarea care persistă este simplă și dezarmantă: „Dar noi, cu cine votăm?” Cu cei care au transformat politica într-o afacere personală? Cu cei care mimează competența și simțul moral, dar își urmează propriile interese? Cu cei care cred că patriotismul se măsoară în discursuri goale și lozinci?

România nu este și nu ar trebui să fie o căruță trasă de oricine pretinde că poate fi „birjar”. Este o țară care are nevoie de lideri reali, de oameni cu viziune, integritate și respect față de cetățenii ei.

Până atunci, însă, să privim spectacolul:bâlciul de promisiuni, lupta pentru scaune și mascarada unei clase politice care pare să fie mai preocupată de propriile intrese decât de binele comun.

 

 

Dorel Cosma