Privim cu îngrijorare tulburarea siuațiilor internaționale. Peste tot se vorbește de înarmare și economie de război. Cuvântul „pace” parcă a dispărut din dicționar. Doar Papa Francisc a „îndrăznit” să pomenească de pace și s-au năpustit urgent ulii, speriați că vor pierde producția de armament. Îngrijorător este cum și în Românișoara noastră auzim cât de curajoși suntem, ce capabili suntem și mai că nu le spunem  de la obraz rușilor: „-Măi, vedeți-vă de treabă că uite, venim îndată peste voi și ați încurcat-o(!?)”. De unde atâta siguranță și de ce nu putem să ne vedem ușor și liniștiți de mămăliga noastră? Oare conducătorii noștri nu văd ce a ajuns Ucraina? Sigur că avem un spate-NATO, dar până ajung americanii, să ne gândim unde pot ajunge rușii. Apoi, oare chiar nu contează câte mame și văduve vor rămâne pe vecie în doliu? Sigur că nu suntem de acord cu agresiunea din Ucraina, dar cred că ar trebui să fim mai ponderați, mai atenți la cuvântul pace și nu să ne batem cu pumnul în piept, ascuțindu-ne cuțitele.

           Suntem în plină campanie electorală, nedeclarată iar vajnicii conducători ar trebui să privească la tinerii noștri, la bărbații noștri și să-i întrebe câți sunt așa de nerăbdători să îmbrace haina militară? Câteva noi legi în pregătire vorbesc despre modul în care armata română ar putea ieși din matcă sub pretextul apărării. Pretextul acesta, al unor mișcări de trupe românești în exterior, nu este decât prilejul antrenării României în război. Cred că unii se joacă prea mult, după bunul plac, cu soarta poporului nostru. Avem încă multe de făcut: școli, spitale, șosele și aici ar trebui să ne canalizăm puterile. Zilele trecute, profitând de un timp favorabil, am călătorit spre Timișoara. Am avut prilejul să ne întâlnim și cu trecutul și cu prezentul. Parțial și cu viitorul. Imediat după Bistrița ne aștepta tipica coadă de mașini de la Beclean și Dej. Podul de la Beclean nu a ușurat cu aproape nimic traversarea „marelui oraș” de pe Someș. Mai mult, te dirijează spre a doua etapă de coadă auto, de la Dej. Noroc că s-a găsit o situație bună de circulație prin Braniște și astfel mai scăpăm de corvoada Dejului. Dar, ajungi la Turda, unde panouri mari cu zâmbetul primarului, te asigură că ei au primar. Cred că îl au doar pe panouri, fiindcă orașul arată mizerabil, nesemnalizat, săpături, gropi adânci, dar primarul zâmbește.-Ei au primar!(?)

         Ca pentru a întregi imaginea, am făcut câte o oprire la stațiile Petrom și Luck-Oil. Domină o culoare cenușie  cu articole aruncate unul peste altul și cu câțiva, care se opresc parcă cu teamă să pășească într-o lume a perioadei de dinainte de ᾿89. Apoi, am oprit și la O.M.V. Chiar dacă nu-mi plac austriecii pentru ce ne fac cu Schengen-ul, sunt nevoit să recunosc că aici este altceva. Este o lume curată, civilizată, elegantă, care parcă te pregătește să pătrunzi spre occident. Așa și este, fiindcă urmează autostrada și acum ai impresia că ești într-o altă Românie. Așa simți și când ajungi în Timișoara și ți se întărește convingerea că se poate și în România. Și atunci, nu ar fi mai bine să ne străduim să aducem întreaga țară la acest nivel, să ne bucurăm și noi și copiii noștri de civilizație, de progres și de PACE? Să sperăm că toți românii vor deschide ochii și, dacă aleșii noștri nu văd bine, să le oferim         „dioptrii” pe măsură…

 Dorel Cosma