Și-am venit din nou la tine, Padre,

cu pași sfioși, purtând povara vremii,

eu, ortodoxul rătăcit prin fum de gânduri,

spre altarul tău ca spre un țărm de lumină.

Sub privirea ta, caldă ca apusul
ce îmbrățișează munții,
am simțit cum cade greutatea tăcerilor,
cum brațele tale se întind ca rădăcinile unui stejar
spre vindecare, spre liniște.

Ai tămăduit suflete de piatră,
ai mângâiat frunțile pline de umbre,
și altarul Casei tale, ca un far în noapte,
mi-a fost loc de reculegere,
un câmp unde rugăciunile cresc ca macii.

Din acest sanctuar al păcii,
am trimis spre lume un gând de dans,
un cântec de mulțumire țesut cu fir de folclor,
o chemare pentru liniște,
ca flăcările urii să fie stinse în inimi.

M-am rugat pentru poporul meu,
popor cu fruntea arsă de vifor,
să-și găsească calea spre lumină,
să-și scuture poverile vrajbei,
să-și ierte greșelile ca frunza pe care o spală ploaia.

Tu, Padre, călător printre sfinți,
cu rugăciunea ta ce urcă mai sus decât norii,
te rog, vindecă neamul meu de întunericul egoismului,
de boala urii ce roade rădăcinile.

Ajută-ne să vedem conducători drepți,
nu umbre ce se pleacă spre pământ,
ci făclii care se ridică spre cer,
cu dragoste de neam,
cu ochii deschiși spre popor ca spre o grădină sacră.

Să nu mai fim ai nimănui,
vântul să nu ne mai fure istoria,
să stăm drepți sub cerul nostru,
nu în lanțuri de cuvinte ce poartă numele robiei.

Padre, tu, care-ai vorbit cu Dumnezeu
în tăcerea celor tămăduiți,
fii și acum puntea noastră,
aprinzând lumină în inimile noastre frânte.

Mă-nchin cu speranță, cu gânduri ca petalele,
și, când voi reveni,
voi aduce mulțumiri pentru neamul meu,
vindecat, renăscut,
ca un copac ce și-a regăsit rădăcinile.

Dorel Cosma: Padre Pio, luce tra le ombre

E sono tornato da te, Padre,
con passi timidi, portando il peso del tempo,
io, ortodosso smarrito tra i fumi dei pensieri,
verso il tuo altare come verso una riva di luce.

Sotto il tuo sguardo, caldo come il tramonto
che abbraccia i monti,
ho sentito cadere il peso dei silenzi,
mentre le tue braccia si tendevano come radici di quercia,
verso la guarigione, verso la pace.

Hai sanato anime di pietra,
hai accarezzato fronti colme di ombre,
e l’altare della tua Casa, come un faro nella notte,
mi è stato luogo di raccoglimento,
un campo dove le preghiere crescono come papaveri.

Da questo santuario di pace,
ho mandato nel mondo un pensiero danzante,
un canto di gratitudine intessuto di fili folkloristici,
un invito alla quiete,
affinché le fiamme dell’odio si spengano nei cuori.

Ho pregato per il mio popolo,
popolo con la fronte bruciata dal vento impetuoso,
che ritrovi il cammino verso la luce,
che scuota il peso della discordia,
che perdoni i suoi errori come la pioggia lava le foglie.

Tu, Padre, viaggiatore tra i santi,
con la tua preghiera che sale più in alto delle nuvole,
ti prego, guarisci la mia gente dall’oscurità dell’egoismo,
dalla malattia dell’odio che corrode le radici.

Aiutaci a vedere leader giusti,
non ombre che si piegano alla terra,
ma fiaccole che si alzano verso il cielo,
con amore per la loro gente,
con gli occhi rivolti al popolo come a un giardino sacro.

Non vogliamo più essere di nessuno,
che il vento non rubi più la nostra storia,
stiamo eretti sotto il nostro cielo,
non in catene di parole che portano il nome di schiavitù.

Padre, tu che hai parlato con Dio
nel silenzio dei guariti,
sii ancora il nostro ponte,
accendendo luce nei nostri cuori spezzati.

Mi inchino con speranza, con pensieri come petali,
e, quando tornerò,
porterò ringraziamenti per la mia gente,
guarita, rinata,
come un albero che ha ritrovato le sue radici.

prof.dr. Dorel Cosma