Scriitorii - dătători de speranțe

 

 

Și pandemia aceasta, ca și orice nenorocire de altfel, ne-a luat iarăși pe nepregătite. Dacă ne gândim la faptul că pe alții, care erau mult mai pe fază, i-a prins și mai rău atunci am putea avea un mic motiv de consolare.

          În istoria literaturii există pagini celebre despre epidemii de tot felul, să ne gândim doar „Decameronul” lui Boccaccio. O carte născută în refugiul unor tineri care fugeau de ciuma din Florența.

          Pentru un scriitor, orice chestie inedită nu poate fi decât o provocare, sau și mai bine spus, o sursă de inspirație. Nu știu când și cum vom ieși din povestea aceasta stranie, dar cred că important este ca din lecția izolării să învățăm cel mai important lucru și anume că, oamenii au nevoie unii de ceilalți, că aventura ontologică chiar dacă uneori capătă turnuri imprevizibile trebuie să rămână în limitele unui umanism și a unei speranțe, iar noi scriitorii nu suntem sau nu trebuie să fim altceva decât niște dătători de speranțe și prin cuvântul nostru să încercăm să alungăm alienarea și abisul existențial.

          Tot ce va urma de acum înainte, va avea o singură și sigură bornă temporală: înainte și după „pandemie”. Nu este ușor să te adaptezi unei condiții umane restrictive pentru că desigur, unui chip poți să-i pui o mască, dar niciodată unui spirit sau unei idei.

          Azurul este la fel de senin, florile sunt la fel de vii, iar păsările brăzdează bolta cu aceeași dezinvoltură. Numai în oameni parcă s-a stricat ceva, iar noi artiștii chirurgi ai sufletului va trebui să vindecăm și să salvăm visul omului că dincolo de partea lui de lut există o și mai mare parte de cer.

         

 

Robert Laszlo