Articol al preotului  profesor Nicolae Feier – Bistriţa, fost inspector şcolar de religie, în proiectul ICR ,,Centenar 1918-2018. Sărbătorim împreună”

 

În vâltoarea luptei pe care a condus-o cu iscusinţă şi înţelepciune remarcabilă pentru menţinerea disciplinei şcolare, ,,Religia”, cu statut egal celorlalte discipline şcolare în şcolile de stat din România, încoronată de un succes spectaculos, neaşteptate de mare, I.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit, Andrei, spunea că cea mai mare victorie obţinută de către Biserică după Revoluţie, a fost introducerea ,,Religiei” la toate nivelurile educaţionale, ca disciplină şcolară obligatorie: ,,Sfântul Solomon, în ,,Cartea Proverbelor” spune un lucru care rămâne valabil până la sfârşitul veacurilor: Omul ca să fie om trebuie format. Iată ce zice: ,,Deprinde-l pe om cu purtarea care trebuie să o aibă, şi nici când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”. Eu zic că cea mai mare cucerire după căderea comunismului a fost reîntroducerea ,,Religiei” în şcoală. Socotim că e absolut onest ca noţiunile elementare legate de spiritualitatea părinţilor şi a înaintaşilor, copilaşii să o ştie. Dacă nu ar fi ora de ,,Religie”, nu ar avea o pregătire completă. Ora de ,,Religie” îi face să posede noţiunile elementare legate de credinţa noastră”. (,,Radio Renaşterea”, 14 martie 2015).

Deoarece în curând vom sărbători un veac de la Marea Unire, vă propun o scurtă retrospectivă.

Protopopul Sebastian Stanca, consilierul episcopului Nicolae Ivan, reîntemeietorul Eparhiei noastre, spunea că imediat după Marea Unire, nişte năsăudeni au preluat Universitatea din Cluj.  Prof. Dr. Nicolae Drăganu va fi primul ei rector român, iar prof. dr. Valeriu Seni a preluat şi gestionat inventarul Universităţii, devenind apoi, pentru o perioadă de cincisprezece ani, ,,Director regional (Inspector general) al învăţământului secundar din Ardeal”. Sebastian Stanca îl citează în ,,Cuvânt de deschidere a anului şcolar 1928-1929”:

,,Bazele învăţământului secundar românesc de aci nu pot fi altele decât cele care au plăsmuit şi născut Unirea: Religiunea şi Limba şi Istoria Românilor. Şi, vă leg de suflet aceasta, cu greul cuvânt al vechile Cronici: ,,Să fie anatema cine ar schimba aceasta!” (S. Stanca: Cuvânt de deschidere a anului şcolar 1928-1929. N. Feier: Viaţa şi activitatea consilierului eparhial Senastian Stanca. Sibiu, 1981. Teză de licenţă).

           Ispăşindu-se blestemul, după 40 de ani de izgonire a Bisericii Ortodoxe ,,mama cea sfântă a Neamului Românesc”, (M. Eminescu, Ortodoxia. ,,Paster Loyd”.  ,,Timpul” VIII, nr. 66, 23 martie 1883, reeditată la ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003.)  din casa pe care a zidit-o fiicei sale celei mai dragi, Şcoala românească, Bătrâna Doamnă şi Mamă se reîntorcea acasă.

Am  avut fericirea să particip activ la  ,,durerile renaşterii” acestui ,,dor neîmplinit / Copil al suferiţii / De jalea  cui ne-au răposat / Şi moşii şi părinţii.” (O. Goga).

În efervescenţa specifică acelor vremuri, am fost ales de către preoţimea bistriţeană să îi reprezint în noua Permanenţă Eparhială de la Cluj. Am refuzat această înaltă demnitate din respect faţă de antecesorii care, credeam eu că nu trebuie schimbaţi. Cu o grijă aparte faţă de locurile natale, Arhiepiscopul Teofil Herineanu mi-a încredinţat în anul 1990 învăţământul religios din Judeţul Bistriţa-Năsăud.

 Cu o delegaţie semnată de mâna bătrână şi tremurândă a vrednicului arhiereu, m-am prezentat la Inspectoratul Şcolar Judeţean Bistriţa-Năsăud. Soţia mea este dăscăliţă şi, ca atare, mergeam într-un loc nu tocmai necunoscut.

 Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a rânduit atunci la Bistriţa un inspector şcolar general, profund credincios, prof. Leonida Ştefănescu, cu care am avut de la început o relaţie foarte bună, nu doar instituţională.

Mai apoi, noul Arhiepiscop, Bartolomeu Anania, mi-a prelungit binecuvântarea. Am lucrat sub mâna sa fermă şi protectoare unsprezece ani. Patru cu ,,generalul” Ştefănescu, apoi încă şase ani cu alţi doi ,,generali”, prof. Constantin Totir şi prof. Dr. Anton Buta.

Datorită spaţiului restrâns în care vreau să prezint această aducere aminte, rememorez doar două evenimente la care vrednicul de pomenire ierarh Bartolomeu, a punctat remarcabil în aducerea definitivă a religiei în şcolile de stat, rămânând în sarcina urmaşului său pe tronul mitropolitan de la Cluj, I.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, apărarea acestei cuceriri remarcabile şi consolidarea ei cu toate mijloacele, inclusiv cele inginereşti, Construcţii de localuri de şcoli noi, între care străluceşte Facultatea de Teologie, cu toate utilităţile adiacente, cămine studenţeşti, reabilitarea şcolilor existente, cumpărarea unora, lucru la care nici  în visurile mele cele mai înalte ca inspector şcolar nu puteam gândi. Mă refer la Şcoala generală nr. 2 din centrul Bistriţei, care acum este în proprietatea Arhiepiscopiei noastre şi va deveni o şcoală confesională modernă, noul Centru pentru Tineret de la Sângeorz – Băi etc, etc.

Revigorarea activităţilor cu tinerii este o preocupare constantă, zilnică a ierarhului nostru, care depăşeşte graniţele mitropoliei noastre şi se extind benefic la nivel naţional şi inter-otodox mondial. Notăm doar evenimentul de anul trecut care a transformat Clujul în centrul mondial al tineretului ortodox, reeditat anul acesta în capitala ţării.

Cât despre începuturile interacţiunii cu o şcoală românească ce a fost folosită ca vârf de lance în promovarea culturii ateismului, şcoală care a format cadre pentru combaterea a ceea ce se numea ,,obscurantismul religios” şi ,,religia, opiumul popoarelor”, nu vom insista decât asupra faptului că am avut şansa colaborării cu oameni din interiorul Şcolii Româneşti care nu au cedat ispitei secularizării decât formal, în intimitate ei promovând o religiozitate decentă, uneori retrasă în sfera familială.

Aşa că, am folosit evenimentele marcante ale şcolii pentru a fi remarcată noua disciplină şcolară pe care o gestionam.

          Am invitat, în numele Inspectoratului Şcolar Judeţean, mulţi oameni de cultură la evenimente esenţiale la Bistriţa. Ca litrerat,  Arhiepiscopul  Bartolomeu era o prezenţă constantă, aparte, însoţindu-i deseori pe miniştrii Învăţământului,  D-l prof. Liviu Maior şi pe D-l prof. Andrei Marga, amândoi cu origini bistriţene, persoane cu o atitudine binevoitoare faţă de Biserică, chiar acceptând să facă parte activă din Adunarea noastră Eparhială, în care activez cu smerenie şi eu.

Prezint doar două evenimente care mi se par remarcabile pentru modul în care s-a făcut revenirea Bisericii în Şcoală:

1. Olimpiada naţională de limba şi literatura română de la Bistriţa din anul 1993.

La festivitatea de premiere, d-l ministru Liviu Maior l-a invitat pe noul nostru ierarh, Arhiepiscopul Bartolomeu  al Clujului, să rostească un cuvânt de felicitare a olimpicilor şi a celor ce au organizat evenimentul. Atunci a folosit celebra expresie:

 ,,Vă vorbeşte, dragi olimpici, un OCNAŞ AL LUI HRISTOS”,  şi nu mă refer la anii mei de puşcărie, ci, mai ales, la munca ce o depun pentru propăşirea Limbii şi Culturii române, prin diortosirea Bibliei, Sfânta noastră Scriptură. Voi ştiţi că maturitatea unei limbi o dă posibilitatea ei de a exprima clar, întreg textul Sfintei Scripturi. Aşa zic germanicii. Limba noastră a făcut-o în anul 1688, cu mult înaintea altora.

 Ştiu că şi voi aţi muncit ,,ca nişte ocnaşi” ca să primiţi marele premiu. Sfântul Ap. Pavel zice că ,,nimeni nu ia cununa dacă nu se luptă după regulile jocului”. Sunteţi chemaţi nu doar să fiţi încununaţi, nici să faceţi reguli noi pentru ,,joc”, ci să le perfecţionaţi pe cele după care s-au ghidat moşii şi strămoşii noştri. Am cunoscut culturile altora. Dacă veţi copia cultura altora, o veţi neglija pe a voastră. Vouă vi s-a dat să reactivaţi marea şi străvechea  noastră cultură. Veţi zice: ,,Nu e mare!”. Îmi permit să vă contrazic. O cultură e mare sau mică în funcţie de modul în care este pusă în evidenţă şi promovată de cei ce o practică...

Am auzit murmurul din sală în momentul în care, un om în reverendă a urcat la tribună ca moderator el evenimentului. Fiecare am avut emoţiile noastre: Voi v-aţi întrebat: ,,Ce caută acolo un om în reverendă”, eu aveam emoţii şi teama că omul meu, inspectorul şcolar de  ,,Religie”, nu se va ridica la nivelul de exigenţă al momentului. Iată că răsuflăm cu toţii uşuraţi, după ce ne-am cunoscut. Nu am mai văzut până acum un preot răsplătit cu atâtea aplauze şi, nu de la oricine. Vă mulţumesc în numele lui!

Vedeţi voi, copiii mei, (vă zic: ,,ai mei”, pentru că eu sunt călugăr şi nu am alţi copii ai mei decât pe voi): Oamenii aceştia în reverendă (în acest sens, nu mă îndoiesc că l-aţi citit pe Cartojan, cu a sa: ,,Istoria Literaturii Române Vechi” sau pe Călinescu, cu a sa  ,,Istoria Literaturii Române”),  au păstrat şi au înfrumuseţat, în Biserică, ,,limba vechilor Cazanii” şi acum au venit nu să v-o ia, ci să o pună ca pe o măreaţă jertfă în mâna şi în inima voastră”....

Vreau să vă citesc ce zicea Milai Eminescu despre Biserică şi limbă, în articolul din ,,Timpul” : ,,Paster Lloyd şi românii din Transilvania”:      

,,Epoca reformaţiunii, răspândindu-se prin periferii, au ajuns prin Ardeal; calvinii începuseră a traduce cărţii besericeşti în româneşte, pentru a atrage la Reformă şi poporul românesc. Ei bine, Biserica Ortodoxă şi Domnii noştri au combătut Reforma cu armele ei proprii. Au pus a se traduce cărţile bisericeşti în limba românească, au introdus limba poporului în biserică şi stat, în locul celor străine, hieratice.

 Dacă chiar ar fi existat înclinări spre dialectizare a limbei noastre, ele ar fi încetat în momentul în care Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naţionalitatea sa  cu religiunea sa.

         Retipărirea cărţilor bisericeşti cu caractere latine nu mai suferă întârziere.

Lucrarea ce şi-a propus Sfântul Sinod e de o însemnătate greu de măsurat în mărimea ei”. (,,Timpul” VIII, nr.66, 23 martie 1883)

Eminescu mai spunea şi că : ,,Biserica este Mama cea Sfântă a Neamului Românesc”. Eu nu am uitat şi nici voi să nu uitaţi niciodată aceasta”.   (I.S.J.B-N. Dosarul Olimpiadei naţionale de limba şi literatura română, ed.1993).

           

2. Conferinţa ,,Limba română, limbă sfântă”, organizată la Cluj-Napoca în 18 aprilie 1994, în sala Casei Universitarilor, (acum ,,Auditorium maximum”), de  către Revista Excelsior, Facultatea de Filologie, Inspectoratul Şcolar Jud. Cluj şi Liga Tineretului  Ortodox.

Reproducem din cuvântare următoarele: ,,Religia este importantă în trei planuri:

I. Individual, pentru că datorită sentimentului şi trăirii religioase omul îşi poate ordona, să zicem, conturile cu Dumnazeu, indiferent din ce religie face parte. A fi un om religios (în creştinism) înseamnă a stabili un contact direct şi personal cu Dumnezeu, care nu e o abstracţie, ci o Persoană, după cum şi omul e o persoană”. Doar în religiile asiatice aduse acum aici de New Age –işti, ,,Dumnezeu nu e Dumnezeu, ci e o abstracţie, o nirvana, un neant, o anumită soluţie de a te aneantiza şi deci, până la urmă, de a fi absorbit în Marele Nimic”.

 II. Există o relaţie la nivel social. Aici religia se manifestă prin ceea ce decurge din ea...  Adică prin Morală. Există o morală a individului şi o morală socială” ...

Continuând expunerea spune: Dacă nu există Dumnezeu, atunci totul îmi este permis”. Când ,,totul este permis, viaţa socială cade în anarhie”. În ultimă instanţă cred că la aceasta s-a gândit Malraux când a zic celebra sa butadă      .,,va fi religios, sau nu va fi deloc”.

A III-a, cuprinsă în cele două, este axa dintre pământ şi cer, pe care urcă morala individuală şi socială, axă numită în general - credinţă, sau chiar - religie, în sens de refacere şi păstrare a unei legături cu divinul. (Mitropolitul Bartolomeu,:Corupţia spirituală. Ed. Eikon. Cluj-N.  2011, p.228-229)

Vă propun să bservaţi cum omul de cultură îşi foloseşte uneltele specifice şi pe care le stăpâneşte în mod desăvârşit pentru a-şi atinge obiectivele operaţionale. Era o oarecare reticenţă la Cluj faţă de un inspector şcolar de religie, ortodox. Fiecare cult dorea propriul inspector, lucru imposibil. Vlădica literat, apelează la ,,Limba română, limbă sfântă... Limba vechilor cazanii....”, parcă invocându-l pe preotul militar Alexe Mateevici să-şi continue versul care să înmoaie inimi. Abia după întâlnirea de la Cluj, relaţiile destul de reci cu I.S.J. Cluj au început să se normalizeze.

Deşi încă nu era o baza legislativă constituită, inspectorul şcolar general, prof. Leonida Ştefănescu m-a angajat ca suplinitor calificat, astfel am devenit primul preot inspector şcolar  la disciplina ,,Religia” din ţară, post ocupat mai apoi ca titular, prin concurs.  După un an, în anul şcolar 2002-2003 au mai fost angajaţi: inspectorul şcolar de la Craiova, prin purtarea de grijă a mitropolitului Nestor Vornicescu şi  cel de la Iaşi, sub autoritatea actualului nostru patriarh, Preafericitul Părinte, Daniel, atunci mitropolit al Moldovei.

Împreună cu aceştia am alcătuit prima ,,Programă analitică de predare a Religiei la ciclul primar. Pe baza materialelor trimise de noi, s-a încropit la minister o compilaţie viabilă. Am primit toţi gradul II didactic pentru aceasta, iar mai târziu, la opt  ani, după ce lucrurile s-au aşezat, pentru programa analitică  de predare a ,,Religiei” la licee şi şcoli profesionale, am primit tot prin ,,Ordin al ministrului”, gradul I didactic.

Am participat la toate convocările de la Ministerul Educaţiei şi de la Patriarhie pe tema introducerii disciplinei şcolare ,,Religia” în şcolile de stat.

 Era o nebuloasă din care a răsărit până la urmă, cu greu, soarele.

Bucureştiul era împietrit în jurul Mamei Sica, cea care voia să reînvie un trecut deja depăşit demult în ce priveşte căile, metodele şi mijloacele de atingere a obiectivelor operaţionale, atât în ce priveşte conţinutul actului didactic, cât şi în administrarea sistemului educaţional, aflat în deficit total în raport cu celelalte discipline şcolare.

Dubla subordonare a acestei discipline şcolare a pus în faţa  inspectorului şcolar de religie numeroase noi provocări, mai ales în ce privea armonizarea opiniilor.

   S-a propus şi aprobat ca preoţii să predea religia în şcoli, ca suplinitori calificaţi, fără retribuţie. Prezenţa preotului în şcoli a fost un adevărat dar de la Dumnezeu. S-au pus bazele legale spre înfiinţarea în Facultăţile de Teologie a secţiei ,,Teologie –litere” şi, abia după patru ani s-au făcut primele titularizări prin concurs. Unii preoţi care au suplinit cu devotament şi fără plată mulţi ani, s-au simţit nedreptăţiţi atunci când posturile lor didactice pe care le suplineau, unii cu real succes, au fost scoase la concurs şi ocupate de tinerii absolvenţi de teologie-litere.

Baza materială de predare a religiei era inexistentă. Cartea de religie a părintelui prof. Dumitru Călugăr a devenit un adevărat giuvaer greu de procurat, deşi era, în raport cu exigenţele moderne educaţionale, demult depăşită. Birotica actuală nu exista. Sigurul mijloc de multiplicare era indigoul şi maşina de scris. Aşa am multiplicat,  an de an schiţe de lecţii, pentru 427 de şcoli din judeţ.

Iată ce spunea inspectorul general, prof. Leonida Ştefănescu:

,,Cea mai mare grijă a mea, în raport cu ora de religie, a fost legată nu de numeroasele lipsuri inerente fiecărui început, nici de opoziţia multor directori de şcoli ideologizaţi iremediabil în deceniile trecute, ci de interconfesionalitate.

 De la toate şedinţele de la Minister veneam copleşit de problemele de acest tip ale colegilor mei. Clujul, de pildă, nu l-a primit între cadrele Inspectoratului Şcolar pe candidatul propus de Arhiepiscopia Ortodoxă, în timpul mandatul meu, acesta fiind retribui de la bugetul eparhial. Aşa era în aproape toate judeţele din Ardeal. Omologii mei mă întrebau: ,,Tu cum ai făcut!” Le spuneam la toţi că l-am convocat pe inspectorul meu (care mai apoi mi-a devenit cel mai bun prieten şi  şi duhovnic al familiei mele), şi am făcut un plan pe care l-am supus analizei ierarhului. Planul nostru a funcţionat.

Am convocat pe toţi şefii cultelor din judeţ şi le-am propus să-şi delege fiecare un profesor de religie care să comunice cu inspectorul instituit deja. După o şedinţă care a durat cinci ore, constatând că nu au cadre specializate, absolut toţi au agreat pe inspectorul ortodox deja instituit. Aceasta spune deja foarte mult despre calităţile de excepţie ale omului trimis de Cel de Sus să gestioneze, în opinia mea, cea mai importantă disciplină şcolară, care ar trebui nu numai să informeze, ci mai ales să formeze şi să crească tineri ,,cu frică de Dumnezeu şi respect faţă de semeni”.  (Leonida Ştefănescu: Oamenii mei dragi” –manuscris publicat în, Buta, Mircea Gelu: ,,Slujind Biserica şi Neamul. Pr. Feier Nicolae  la 60 ani” Ed. Nossa Nostra”, Bistriţa, 2016;)

Etapele pe care le-am parcurs sunt deja bine cunoscute, încât astăzi, când observi nivelul de percepţie al universitarilor noştri faţă de conceptul ,,Ora de Religie” rămâi uimit. Abundă noutăţile metodologice, o teoretizare superlativă la nivelul celor mai înalte cerinţe educaţionale moderne etc, etc.

Rămâne însă destul de deficitară aplicarea acestor concepte normative moderne; rămâne de lucrat la conştientizarea fiecărui dascăl în parte, de punerea lui în relaţie bună şi fructuoasă cu parohia din care face parte. La acest nivel lucrurile sunt departe de fructificarea eficientă a  potenţialului local.

Se focalizează prea des evenimente majore, care să fie foarte vizibile şi mediatizaze, apoi lucrurile cad în rutina anterioară. Trebuie format ,,omul de cursă lungă”, cel care, de obicei nu este spectaculos, ci meticulos în a-şi face datoria. Aceştia trebuie stimulaţi. Am învăţat în anii de inspectorat că cel mai mare stimulent este vorba bună şi aprecierea pozitivă a tot ce este bun, cât mai des cu putinţă, şi îndreptarea greşelilor nu în public, ci în particular.

Sper să se rărească rândurile celor care cred că odată cu primirea unei diplome  universitare ,,au gătat cu învăţătura şi cu cartea şi au ajuns dascăli de religie sau preoţi”. Ca în medicină, dacă nu citeşti des şi selectiv, în ce priveşte calitatea lecturii, dacă nu te formezi continuu, ,deşi eşti viu, eşti mort.”(Apoc. 3,1)

Experienţa câştigată din relaţia mea cu şcoala este evidenţiată în fiecare zi prin acel ,,ceva” ce face diferenţa între mine cel de dinainte şi, eu, cel de acum.

 

Mulţumesc iniţiatorilor acestei acţiuni extrem de necesare şi, nădăjduim, eficiente, pentru propăşirea tineretului nostru studios.

 

Bobliografie:

 

- BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ  versiune  diortosită după Septuaginta redactată şi adnotată de BARTOLOMEU VALERIU ANANIA Arhiepiscopul Clujului. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti, 2001;

- ,,Dicţionarul limbii române moderne”, Ed. Academiei R.P.R. Buc. 1958;

- ,,Dosarul Olimpiadei naţionale de limba şi literatura română, ed.1993”. I.S.J.B-N. 1263)

 

 -Andreicuţ, Andrei, arhiepiscop: ,,Spiritualitate cerştină pe înţelesul tuturor; Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002;

-Andreicuţ, Andrei, arhiepiscop: ,,S-au risipit făcătorii de basme”. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001;

- Andreicuţ, Andrei arhiepiscop ,,Dialog al vremii cu memoria”.  Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002;

- Bartolomeu, Mitropolitul: ,,Corupţia spirituală”. Ed. Eikon. Cluj-Napoca, 2011;

- Buta, Mircea Gelu: ,,Slujind Biserica şi Neamul. Pr. Feier Nicolae  la 60 ani” Ed. Nossa Nostra”, Bistriţa, 2016;

-Cartojan, Nicolae: ,,Istoria literaturii Române Vechi”, vol II. Ed. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Buc. 1942;

- Călinescu, George: ,,Istoria Literaturii Române”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982;

- Eminescu, Mihail: ,,Despre reforma calvină”. Ziarul ,,Timpul” VIII, nr. 66, 23 martie 1883, în articolul ,,Paster Lloyd” şi românii din Transilvania”;

 

- Feier, Nicolae: Viaţa şi activitatea consilierului eparhial Senastian Stanca. Sibiu, 1981. Teză de licenţă). 

- Stanca, Sebastian: ,,Cuvânt la deschidere a anului şcolar 1928-1929”. În: N. Feier: Viaţa şi activitatea consilierului eparhial Senastian Stanca. Sibiu, 1981. Teză de licenţă).