Cuvântul vine de la latinescul ,,altus”, ,,altitus”,  sau ,,in altus”, care înseamnă ,,loc înalt, loc sfânt”, precum înseamnă şi vieţuirea îngerească din spaţiul sacru, devenită în sine înălţare. Astfel ,,locul înalt cu altar devine ,,Muntele Domnului”. Proorocul Isaia ne îndeamnă: ,,Veniţi, să ne suim în muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui.” (Isaia 2, 3).

          Termenul e justificat teologic de zicerea Domnului: ,,Când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine. Iar aceasta o zicea arătând cu ce fel de moarte avea să moară.” (Ioan 12,32-33). Prin urmare, altarul de jertfă a Mielului lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii este Sfânta Cruce de pe Muntele  Sfânt, Golgota. Ea e prefigurată prin ,,pomul vieţii” cel din mijlocul Raiului (Facere, 2, 9) ale cărui roade erau dătătoare de viaţă veşnică. Aşa sunt şi roadele Sfintei Cruci, adică Sfântul Trup şi Sfântul Sânge, căci zice Domnul:

          ,,Cel ce mănâncă Trupul Meu  şi bea Sângele Meu are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.  Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu”. (Ioan 6, 51).

           Şi iarăşi zice: ,,Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii. Deci au zis către El: Doamne, dă-ne totdeauna Pâinea Aceasta. Şi Iisus le-a zis: Eu sunt Pâinea Vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată”. (Ioan 6, 34-35).

 

                  

Despre preoţia sacramentală

 

          Acelaşi Sfânt Apostol afirmă: ,,Avem Arhiereu slujitor al altarului…” (Evrei 7, 1), referindu-se la preoţia veşnică a Mântuitorului, pe care Însuşi Şi-o asumă în cadrul ,,Marii cuvântări euharistice”: ,,Pentru ei, Eu mă sfinţesc pe Mine Însumi arhiereu, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr”. (Ioan 17,19).  În felul acesta, demnitatea sacramentală Şi-o asumă şi apoi o dă spre iconomie (administrare) preoţiei ,,Legii celei Noi”.

           Această nouă preoţie e deosebită de cea veterotestamentară, ea fiind instituită prin hirotonire (,,punerea mâinilor”, prin care se retransmite HARUL DIVIN sfinţitor, doar prin Sfintele Taine, har pierdut de către Adam prin ,,păcatul neascultării”). Adam cel Nou, Iisus Hristos, se face pe Sine supus Tatălui şi ,,ascultător până la moarte, şi încă moarte pe Cruce”. (Filipeni 2,8). Astfel, neascultarea protopărinţilor se risipeşte prin ascultarea Fiului Omului.

          Instituirea preoţiei harice, sacramentale, o înţelegem din cuvintele Arhiereului cel Veşnic care se roagă Tatălui Ceresc: ,,Sfinţeşte-i întru adevărul Tău. Cuvântul Tău este Adevărul”, (Ioan 17,17),  adică: Sfinţeşte-i întru Mine, căci ,,Eu sunt, calea, adevărul şi viaţa”. (Ioan 14, 6).

          Observăm că  Firea Omenească a Mântuitorului primeşte preoţia de la firea Dumnezeiască, nu doar pentru Sine, ci ca să o transmită: ,,ca şi ei să fie sfinţiţi”, încât să poată îndeplini porunca de a fi jertfitori la altarele Legii Noi: ,,Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea!” (Matei 26, 26; Marcu 14, 22; Luca 22,19-20).

 Cea mai importantă mijlocire a preoţiei este să-L aducă şi să-L ofere pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos oamenilor credincioşi spre sfinţirea aceastora în mod real şi palpabil prin Sfânta Jertfă Euharistică.  Apoi, să facă cunoscut  lumii pe Iisus Hristos,  ,,Lumina lumii”, să propovăduiască Adevărata credinţă şi să fie garantă a ortodoxiei credinţei, cârmuind pe credincioşi spre adevăr şi viaţă veşnică.

Baza afirmaţiilor de mai sus stă în cuvântul Domnului: ,,Le-am dat lor cuvântul Tău… Cuvântul Tău este Adevărul. Aşa cum Tu M-ai trimis pe Mine în lume, astfel I-am trimis Eu pe ei în lume”. (Ioan 17, 6 -19).

Preoţia nu este o posesiune a persoanei umane, ci este a lui Hristos. Ea  este energia harică ce se transmite prin succesiune apostolică până la sfârşitul tuturor veacurilor, tuturor celor ce sunt hirotoniţi valid. Deci, ,,noi avem Mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos Cel-Drept” (I Ioan 2, 1), prin preoţia Sa, pe care a transmis-o ucenicilor Săi şi aceştia urmaşilor lor, prin punerea mâinilor (hirotonire), până astăzi şi de acum până în Eshaton.

Preoţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos are o întreită slujire, care nu poate fi pusă în practică în afara autorităţii slujirii arhiereşti, singura care are puterea deplină de la Hristos, prin succesiune apostolică, de a trimite la propovăduire. ,,Precum M-ai trimis pe Mine în lume, aşa îi trimit şi Eu pe ei în lume”. (Ioan 17,18).

Sfântul Apostol Pavel, deşi se întâlneşte cu Mântuitorul în chip minunat pe drumul Damascului (Faptele Apostolilor 9, 1-6), este botezat şi hirotonit preot (,,a văzut în vedenie pe un bărbat numit Anania care  şi-a pus mâinile peste el,” (Faptele Apostolilor 9, 12) ca, imediat vedenia să devină realitate palpabilă: ,,...şi a mers Anania, ...şi punându-şi mâinile peste el, s-a umplut de Duh Sfânt”. 9, 17) şi abia apoi a fost trimis la propovăduire de către episcopul Anania, unul dintre cei 70 de ucenici ai Domnului, ca mai apoi să fie trimis şi de către ,,Sinodul Apostolic” din Ierusalim. (Faptele Apostolilor 15, 22; 15,30)

Apostolii Domnului s-au pregătit prin postiri şi slujire liturgică deseori, mai ales înainte de a hirotoni preoţi şi episcopi: ,,Pe când slujeau lui Dumnezeu şi posteau, Duhul Sfânt le-a zis: Osebiţi-Mi pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. Atunci  postind şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei (i-au hirotonit) şi i-au lăsat să plece… mânaţi de Duhul Sfânt…” (Faptele Apostolilor 13, 2-4). Aceasta este a doua hirotonire a Sf. Ap. Pavel, de data aceasta întru demnitatea episcopală. În acest text e baza scripturistică pentru rânduiala canonică ca hirotonirea unui episcop să fie săvârşită de cel puţin trei episcopi.

Însuşi Sfântul Apostol Pavel se întreabă: ,,Cum vor propovădui dacă nu vor fi trimişi?”(Romani 10, 15).

Trimiterea se face de către Mântuitorul Iisus Hristos prin Sfinţii Apostoli şi doar prin succesiunea numită: ,,continuitatea apostolică a Bisericii”. Altfel, te trimit nişte oameni, în numele lor, să ,,vesteşti pe Domnul din duh de ceartă şi pizmă.” (Filipeni 1, 15).

 În afară de modelul trimiterii Sfinţilor Apostoli la propovăduire de către Hristos, avem în Sfintele Scripturi modelul de trimitere promovat de ,,Sinodul Apostolilor” din Ierusalim: ,,Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi  au răvăşit sufletele voastre, am hotărât să trimitem la voi oameni aleşi…” (Faptele Apostolilor 15, 23-28).

Este clar de la început că cei ce se auto-investesc cu ,,trimitere” la propovăduire, substituindu-se adevăraţilor învăţători: ,,v-au tulburat cu vorbele lor şi  au răvăşit sufletele voastre”! (Ibidem)

          Cât despre necesitatea mijlocirii acestei preoţii, ea este evidenţiată în evenimentul ,,înmulţirii pâinilor în pustie”, atunci când Mântuitorul nostru Iisus Hristos prefigurează Sfânta Jertfă Euharistică, dând porunci precise ucenicilor Săi, între care aceasta care le întrece pe toate în adâncurile înţelegerii ei vasiliene, ca ,,merinde pentru viaţa veşnică”: ,,Daţi-le voi să mănânce!” (Matei 14, 14-22).

          După frângerea pâinii Hristos nu o dă direct mulţimii, ci o dă ucenicilor şi aceştia o dau, potrivit poruncii, celor ,,cinci mii de bărbaţi...”(Ibidem), apoi, ucenicii adună ,,douăsprezece coşuri pline”, (Ibidem),  arătând prin aceasta că Hristos este ,,Cel ce Se mănâncă pururea şi nu Se sfârşeşte” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur) niciodată, rămânând de-a pururea întreg.

prof. preot Nicolae Feier