În contextul frământărilor inter-confesionale survenite ca urmare a unirii ortodoxiei cu Biserica de la Roma, fenomen desăvârșit la 4 septembrie 1700, când Mitropolitul Teofil de Alba Iulia, laolaltă cu 38 de protopopi, a semnat așa zisul Act al Unirii, document cvasi de negăsit azi, dar semnalat ca atare de Nicolae Densușianu în cartea sa Independența bisericească a Mitropoliei Române de Alba Iulia (Brașov, 1893), fenomenul artistic al iconografiei pe sticlă (și indirect al xilogravurii cu subiect religios) s-a asociat aproape exclusiv cu prezența, la Nicula, a icoanei „miraculoase” a Maicii Domnului, constituindu-se ceea ce, inspirat, scriitorul Horia Bădescu a numit: „O veritabilă Academie de pictură rurală, o Academie a oamenilor umili, dar nu umiliți, săraci de bunuri lumești, dar bogați în spirit” (Ochiul iconarului, în Tribuna, nr. 126, dec., 2007, p. 29).

                   Fundamental, icoanele pe sticlă lucrate la Nicula în perioada de înflorire a acestei arte țărănești, prelungită mai bine de două secole, și renăscută azi prin grija părintelului arhidiacon Ilarion Mureșan, îndeplinesc integral condițiile pentru a fi încadrate în sfera artei autentice, remarcându-se prin simplitatea/„stângăcia” desenului, frumusețea rustică, ornamentația de inspirație populară, intensitatea cromatică și, nu în ultimul rând, prin sinceritatea și fervoarea credinței ortodoxe. Din păcate, vitregia vremurilor, și chiar, de ce să n-o spunem?, rapacitatea unor așa-ziși „colecționari”, au făcut ca doar o mică parte din miile de icoane originale să ajungă până la noi, starea lor actuală făcând practic imposibilă atât datarea, cât și (eventual) identificarea autorilor lor. Ce surprinde însă la aceste puține mostre de artă autentică aflate azi în câteva colecții private, este  neverosimila lor armonie cromatică, comparată de unii critici de artă, cu frumusețea vitraliilor medievale, fenomen încadrat pe deplin în curentul „primitivismului” artistic. Create în stilul și sub influența „școlilor” iconografice din Moldova și Muntenia, icoanele niculene rămân în eternitate drept „cea mai autentică expresie a spiritualității românești” (Pr. Ioan Bizău, Tradiție și continuitate artistică la Nicula, Cluj-Napoca, Ed. Renașterea, 2020, p. 62).

                   Tehnic, icoanele originale (ca de altfel și majoritatea „replicilor” contemporane, mai mult sau mai puțin inspirate) sunt de dimensiuni mici (25-30 x 18-30 cm), asta și pentru că, în epocă, sticla/„glaja” era relativ scumpă, identificându-se printr-o cromatică specifică (locală, am spune), culorile dominante (de origine vegetală) fiind o combinație între roșu-cărămiziu („cugeac” și „ținabru”, le numeau zugravii bătrâni), dar și oliv, albastru și auriu. De regulă, meșterii lucrau după modele /„izvoade” de inspirație bizantină, fiecare familie având propriile „foi de glajă”, pe care le aplicau, „în serie”, direct pe sticlă, după ce „urzeau” modelul cu tușe fine de culoare, în negru și roșu. Urma, apoi, aplicarea culorilor, prin suprapunere, fără ștersături și reveniri. Practic, fiecare icoană e unică, în sensul că orice accident cromatic este irepetabil. Înscrisurile cu litere slavone (concret, denumirile sfinților), prezente pe unele icoane, erau tratate mai degrabă ca ornamente, majoritatea meșterilor fiind analfabeți, și, oricum, nu cunoșteau literele chirilice de pe izvoadele originale. De aceea, „greșelile” sunt curente și adesea stânjenitoare. La fel, lipsiți de cunoștințe „estetice” fundamentale, meșterii aplicau culorile „după ureche” preferând nuanțele aprinse, capabile „să fure ochiul”. Laolaltă cu desenul „stângaci”, cu perspectiva naivă și compoziția simplificată, icoanele originale „iradiază” de un lirism interior unic, comunicând „o melancolie profundă”, însoțită de un veritabil sentiment de comuniune religioasă. Este ceea ce Lucian Blaga numea, în Spațiul mioritic: „stângăcia ridicată la rang de noimă”.

                   În zilele noastre, e foarte greu să faci distincția între o icoană „autentică”, creată în stil niculean, și  producția „de serie”, ce abundă în așa-zisele „târguri de artă populară”, ori în magazinele de colportaj bisericesc, deschise prin diverse mânăstiri și centre eparhiale. Ceea ce caracterizează fundamental icoana de calitate de avatarurile ei comerciale (chiar atunci când autorii sunt absolvenți ai Secțiilor de Artă ai Facultăților de Teologie) este respectarea desenului original (a „stângăciei” native), gama coloristică utilizată (nu mai mult decât culorile „fundamentale” - albul, verdele, albastrul, negrul, griul, auriul și brunul -) și, foarte important, calitatea pigmenților vegetali, dar și a ramei (obligatoriu vopsită în nuanțele icoanei). Laolaltă, aceste elemente dau eleganță și prestanță unei icoane moderne, reconstituită „în stil tradițional”.

                   În ce privește conținutul, întâietatea o au seriile Maicii Domnului cu Pruncul, inspirate după icoana Hodighitrei (Povățuitoarea sau Îndrumătoarea). Majoritatea icoanelor „originale” din această serie prezintă, ca element distinctiv, brâul (funia sau torsada răsucită) ce alcătuiește o ramă interioară (element de decor specific „Școlii niculene” de pictură pe sticlă). Pe lângă „funie”, se mai observă decorul floral, foarte elaborat, cu flori de grădină. Recunoaștem, distinct, pe acoperământul de pe cap (maforion, în grecește) al Maicii Domnului, în zona frunții, și pe umeri, steluțe decorative ce trimit spre tradiția biblică a reprezentării Maicii Domnului sub denumirea de „Cea plină de har” sau, „Pururea Fecioară”. Pruncul Iisus e reprezentat în haine de culoare deschisă, adesea de culoare aurie (semn al Dumnezeirii sale!), iar în unele icoane face semnul rugăciunii, sau al binecuvântării.

                   Alte reprezentări sunt ale lui Iisus Hristos Învățătorul. Decorul acestor  icoane este alcătuit din semicercuri, sau coloane, colorate roșu-cărămiziu, sau verde deschis (uneori chiar careuri cu flori!), toate reprezentând cerul. În aceste icoane Mântuitorul are o atitudine majestuoasă, dominatoare, iar ochii, bine conturați, element specific iconografiei bizantine, au o expresie hieratică. În acest tip de icoane, în fundal, din culori și din elemente de decor, se distinge Crucea, omniprezentă și dominantă.

                   Tot în categoria icoanelor de tip niculean, mai semnalăm ciclurile Adam și Eva, Buna Vestire, Sfinții Constantin și Elena, Sfânta Paraschiva, Sfântul Nicolae, Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Răstignirea, Nașterea Domnului, etc. Ca elemente decorative, suplimentar față de brâul floral, de torsadă și de compoziția abstractă din fundal, ce reprezintă Crucea, mai întâlnim decorul de culoare albastră (așa numitul „albastru de Nicula”), dar și reprezentarea ciorchinilor de struguri (ca în icoana Iisus Hristos – Vița cea adevărată), unde fundalul are și o semnificație euharistică, în sensul că Potirul/sau Paharul cu sângele Domnului este prezent fizic.

 

Marian NENCESCU

Sursa foto: Libertatea