În vremurile în care trăim și în lumea în care ne ducem zilele, este din ce în ce mai greu să fii mamă și tată. Atâtea ispite, atâtea provocări, atâtea conflicte între generații....Dar putem oare să ne gândim cum e oare să fii mamă și tată de înger?!
În fiecare an, în luna iunie, se sărbătorește Ziua părinților de îngeri. Anul trecut a fost 5 iunie, anul acesta a fost 11 iunie. În multe orașe ale țării, „îngeri și oameni” s-au adunat spre a înălța baloane sau lampinioane către Cer, spre a rosti rugăciuni, a aprinde candele și a împărtăși, între ei, dar mai ales cu îngerașii lor, clipe de taină.
Copiilor rămași fără părinți li se spune orfani, soțului sau soției rămași fără jumătatea lor li se spune văduv sau văduvă, însă părinții cărora pruncii li s-au mutat la Dumnezeu nu au nume. Și asta pentru că nu s-a găsit un termen pentru a defini golul rămas, durerea simțită și sufletul unui părinte de înger. Cea mai mare binecuvântare și demnitate în această lume este aceea de a fi mamă, chiar înainte de a afla că va aduce pe lume un copil. Gândul la întâlnirea cu minunea ce va veni pe lume, precum și la primul zâmbet, prima privire și prima îmbrățișare, toate sunt acolo, în sufletul și în întreaga sa ființă. Dar, când totul se destramă, la un moment dat, nimeni nu ar putea să înțeleagă nimic, oricât de mult s-ar strădui. Deoarece suntem oameni și totul se rezumă la o percepție lumească și limitată. Nici cel mai priceput psiholog, nici cel mai înzestrat poet, nici cel mai înduhovnicit preot nu poate găsi cuvântul cel mai potrivit pentru sufletul de mamă, de părinte, străpuns de sabia unei astfel de dureri....Nu există nicio vorbă omenească care să mângâie pe deplin dorul care ia naștere în sufletul îndoliat și rămâne pentru totdeauna acolo, ca o mantie de lumină.
Dacă toată lumea din jurul unor părinți de înger va da sfaturi, va încerca să înțeleagă durerea, va oferi sprijin, ei, cei cu o parte din ființa lor, cu gândul și sufletul lor, acolo Sus, în înalturi, se vor lupta toată viața lor cu propria povară, cu ale lor neînțelesuri, va fi mereu o alergare între acceptare și renunțare, între inima frântă și plecarea genunchilor în rugăciunea mângâietoare.
Termenul de „părinte de îngeri” nu este o figură de stil, fiindcă îngerașul plecat în Împărăția Cerurilor își continuă misiunea și acolo, în Împărăția Cerească. Părinții care și-au pierdut copilul aici, au dobândit sau vor dobândi altceva. Și nu neapărat într-un sens material, și în sensul „logicii” Împărăției lui Dumnezeu. Ei devin alți oameni, gândesc și simt altfel, într-un mod neînțeles de către ceilalți, de cele mai multe ori.
Părinții care vorbesc despre pruncii lor plecați mult prea devreme dintre noi nu pomenesc cuvântul „moarte”. Vorbesc însă de îngeri frumoși care nu ocrotesc și ne învăluie în aripile iubirii lor.
Un părinte al zilelor noastre a fost întrebat ce se poate spune unei mame care și-a pierdut copilul. Cuvinte nu există....Părintele a răspuns: „Nu zice nimic....Taci și te roagă...” Și asta pentru că nimeni nu poate simți ce în inima de mamă. Îl rogi pe Dumnezeu să îți dea puterea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat.
Dacă au fost pe acest pământ o zi, un an sau mai mulți, acești copii care și-au ridicat aripile înspre Dumnezeu sunt pentru totdeauna aici, în sufletul părinților care le poartă dragostea eternă. Odată cu rugăciunea fierbinte, la Ceruri se înalță toată iubirea și dorul. Căci rugăciunea este cea care sparge feudele între Cer și Pământ, unindu-le! Prin rugăciune, vine câte un strop de mângâiere, vine liniștea lăuntrică. Ceea ce rămâne, rămâne în nădejdea Învierii și a întâlnirii din Slava Cerească!
O, ÎNGERE-AL MEU.....
Mirela Rus
Ești viață și cântec,
Ești dulce descântec
Când noaptea apare
Și sufletul doare.
Ești nemurire,
Ești fericire,
Când lacrima arde,
Cortina, când cade.
Ești dor și-mbrățișare,
Ești răsărit de soare
Și ploaie de vară
Dup-arșița grea.
Ești suflet ce-nvie
A vieții-mi pustie;
O, îngere-al meu,
Cu mine, mereu!
Prof. Mirela Rus