Aşteptare
Ograda cu nuc sub ceaţă plutind,
Mic voievodat la marginea Oltului,
Primăvara în roua căzută din frunze,
Case din lemn îşi spală ferestrele,
Nestatornice ochiuri în nopţile de veghe.
Când trifoiul decide vara,
Când pentru răcirea fontelor solare
De la brâul zilei
Mama aduce apă de la fântână
În cumpenele doniţelor de fag,
Doi ochi ai mei, doi umeri ai mei,
Lăsaţi-vă-n aripile primului vânt
Care merge spre casa
Unde mama, cu mâna dreaptă-a surorii mele,
Găteşte sub cumpăna zilei
Pentru întoarcerea mea abia licărind,
Un dor al ei.
II
Şi seminţele trec în neştire peste artătură
Şi-n neştire brazdele rămân grele,
Iar pâinea a crescut peste mejdină,
Mirosind a ploaie măruntă.
Aici sub snopul de raze, în mierea soarelui,
Se-ntoarce amurgul în verdele dintr-o tulpină.
Aşteptând, trec nodurile nopţii peste zări
Şi cocoşii îşi pregătesc cântecele melancolicelor deşteptări.
III
Tata despică inima nucului,
Tata despică inima mielului
Şi focul umple ograda de umbre,
Focul mielului se varsă-n pământ.
Tata se aşează în capul mesei cu toată livada,
Împărţindu-ne din feliile inimii
Şi sângele mielului ne curge pe barbă-n jos,
Şi sevele nucului se preling în brazdă,
Răcorindu-ne explozia verii din piepturi.
În micul voievodat de la marginea râului
Seninul are la rădăcină fântâna,
Frunzele legănându-se mă cheamă
Şi respiră adânc între cer şi cumpăna ei.
Apoi acolo, în lăzile de zestre ale mamei
Din podul casei, răsfoind mirosul de nuci
Şi caietele, gândesc la trecerea iute a toamnelor,
Timpul rămâne pe lucrurile din podul casei
Copil
Ca mine în rugăciunile mamei.
IV
Coloane de dealuri cu ferestre,
Satul ca o licărire suie,
Norii în pâlcuri aleargă din casă în casă
Sub soare via îşi fierbe mustul
Şi Oltul macină în turbine lumina,
Mama tot mai aduce răcoarea fântânii,
Sora mea tot coase batiste şi faţă de masă,
Tata ciopleşte carul
Pentru întoarcerea mea acasă.
Poetul şi Călugăriţa
Din umbra cerului spre înserate
Aluneca pe-o rază cu minuni
Poetul venind din poeme şi păcate
În chilia Călugăriţei cu rugăciuni.
Tăiase Poetul cu pana fereastră în cer,
Speranţă de lumină şi rugăciune,
Călugăriţa asculta melodiile ce pier
În cuvintele heruvimului, o minune.
Seara rugăciunea ei era o speranţă
Aştepta ca Poetul să-i deschidă Cerul,
Însă el venea pe-o lumină nevăzut la faţă
Călind în versuri verbul ca oţelul.
Sângele-i ardea ca viscolul în munte
Rugăciunea pălea în tăcere la icoană
Când Poetul îşi făcea din cuvinte punte
Spre inima ei împietrită în ruga din strană.
Dimineaţa când năvăleau zorii albi
Călugăriţa aştepta heruvimul să vină,
El rătăcea prin câmpii cu boi codalbi
Adunând pentru ea în cuvinte lumină.
Seara aştepta Poetul din Cer să răsară
Spunând rugăciuni citind de pe foi
Însă roua gândului, amară,
Înlăcrima tăcerea pentru amândoi.
Al.Florin Ţene
Poeţii nu mor niciodată
Poeţii nu mor niciodată, ei doar
îşi odihnesc zborul
între clipa ce vine şi visul cea fost
potolind focul din oase şi luna
cu dorul,
arzând întotdeauna
cu rost.
Poeţii nu mor niciodată, se-ntorc în cuvinte
eterne vorbe încolţite-n brazdă
în frunze,flori şi în întoarceri din cele sfinte
sau în zborul păsărilor ce torc la stână
cântece pregătite să fie gazdă
în care intrăm cu ei de mână.
Poeţii nu mor niciodată ei vin
coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,
de apă şi iz de pelin
ne iau de pe umeri tristeţea,ne-nveşnicesc tulpină
şi ne pun aripi de înger,în abis
nu mor niciodată,dar niciodată
doar urcă în vis.
Poeţii nu mor niciodată, doar ies
din auz, cum ai privii
printr-un ochean întors,
sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii
aureolează cu stele un şes,
ei au în vene al patruilea simţ,
metafora din sânge a unui prinţ.
Poeţii nu mor niciodată, şi doar
îşi odihnesc zborul
între clipa ce vine şi visul amar
potolind focul din case şi luna
cu dorul, arzând întotdeauna
cu rost.
Al.Florin ŢENE
Poetul
S-a întors poetul în satul natal
Cu toate păsările lui zburătoare
Acelaşi râu îi aduce la mal
Amintiri din clipe arzătoare.
S-a întors poetul pe strada copilăriei
Şi e o altă adresă pe casa lui
Bronzul toamnei sună în frunza viei
Şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui.
...Ceaţa timpului,val după val,
peste nuci încet se lasă,
prin inimile oamenilor din satul natal
trece poetul,amintire,spre casă...
Al.Florin ŢENE
Poezia trece mai departe
În vremuri ancestrale
Gânditorul din Hamangia
adăstând într-o vale
cu tribul său împreună
se temeau de apariţia scrisului,
sub lună,
acele semne de rău prevestitoare :
“cine va mai asculta cântece şi gânduri
sub soare
când nimeni nu ştie să citească
şi scrisul pe piatră costă
cât un ciubăr de iască?”
Îşi ziceau ieşind dintr-o grotă
anostă…
Vremurile se rostogoleau vremuind generaţii
şi Gutenberg a înfipt un spin de teamă,
menestreli de prin toate castelele Europei
şi prelaţii
încălzeau saloanele cu incertitudini şi dramă:
“cine va mai asculta
cântecele noastre
sub fonta solară şi astre
când puţini ştiu să citească
iar cartea e scumpă şi fragilă
şi poate să ardă ca o iască?
Nu e mai bine s-o facem din argilă?”
…şi Dumnezeu a mai întors
câteva secole de pagini
pe dos,
poeţii la colţurile pieţelor
unor simpozioane de imagini
prevesteau sfârşitul Poeziei,
sorbind laptele viei:
“Nimeni nu mai citeşte o carte
şi internetul cititorii n-i împarte,”
nevăzând că Poezia
încălţată cu sandale
din pielea cerului
şi talpă din scoarţă de tei
agale
venind din veacuri ancestrale
se strecoară printre ei
ca o femeie tânără
şi dornică de dragoste
în mână cu o carte
în mileniul viitor
mai departe...
Al.Florin ŢENE
Balada bradului de Crăciun
Pomul de iarnă uscat
Alcătuirea bradului la loc,
Muntele iar l-ar fi înălţat
Dacă amintirea n-ar fi ars în foc.
Imaginea lui adună bucurii
Lumânările ard,sunt prea sus,
Ele urcând în răsăritu-i azuriu
Aprinzând visuri spre apus.
Din brazi coboară dulciuri la copii,
Seva lor aduce pădurile în case.
Săniile trase de reni stârnesc nostalgii
In cioturile pe coline rămase.
Şi brazii lepădându-se de topor
Brusc şi-aduc aminte de un gând
Revin mieii la rădăcina lor,
Însă pădurea e departe,luminând...
Bucuria noastră e plânsul brazilor tăiaţi,
În lumea lor n-au cum să mai fie,
Au mai rămas pe munte câţiva fraţi,
Tremurând pentru Crăciunul ce-o să vie.
Balada Oltului
Hășmașul Mare îmbrățișează izvorul
Oltul vălurește în limba română,
Când printre stânci își cântă dorul
Și pădurea îl îngână.
Coboară râul măcinând stânci
De dor venit de departe,
Iar apa cântă din izvoare adânci
Scriind povești într-o carte.
Morile de lumină scapără valuri în palete
În hora lor s-a prins și pădurea,
Iar când obosite le este sete
Sorb lumină și gânduri plecate aiurea.
O, Doamne, de Olt mi-e dor
Ca la o icoană la el mă-nchin,
Departe sunt și ași vrea să zbor
La malul lui să-l sorb și să mă înclin.
La Cozia Mircea tânăr în vis
Bătrân în înțelepciune și vână
Îmi luminează drumul întins
Cu-n gând bun și sabia în mână.
Sunt dor de ducă și de iubire
Și port râul prin lume ca pe-o cruce
Chiar dacă Oltul precum un mire,
În Dunăre se varsă și se tot duce…
Frații Mureș și Oltul unesc țărișoare
în Țara cea Mare, România bogată,
Muguri pe un arbore înălțat spre soare
din pădurea Litovoilor armată.
În Marea cea Mare Oltul vorbește
Limba învățată la izvoare,
Capodoperă din cuvinte ce unește
Românii din Carpați, Dunăre și zare…
Oltule, Oltuțule, vin românii să te vadă
Intrând cu Doina în veșnicia din baladă.
Citindu-l pe Esenin printr-o picătură de ploaie
ploile îţi albesc ochii miraţi
când eu te văd printr-o picătură de ploaie
lentilă prin care-ţi citesc
sufletul ce mă încolţeşte ca un imperiu
de gâfâie Moskova prin clopote
cu dangăte prelungi ca un imperiu de viaţă
lungă cât o bătaie de pleoapă,
de aici înainte
băile de lumină ne transformă în mesteceni
şi ne aşează în tabloul de deasupra
patului
pe care îl vedem numai atrunci
cînd degetele ploii trezesc ţarii
răciţi de curentul ce vine pe sub uşă
dinspre Europa.
Abatere de la firesc
Un verb ce-a încăput într-un Cuvânt
Se roagă în silabe la mormântul unui sfânt
Şi o rimă rebelă ieşită din lege
Se-aşează rubin pe coroana unui rege;
Iese icoana din cerul unei rostiri-
Fraza încheie clipa din sfinţiri.
Poetul-verbul unei abateri de la firesc
Poartă sub aripi visul îngeresc,
El este şi ploaie, secetă şi duh,
Pasăre măiastră rătăcind prin văzduh.
Adevărul din acrostih
Această pagină de timp o scriu cu maci
Elimin minciuna cu un verb curajos,
Lumea se ascunde în păduri fără copaci,
&