Prof. Mirela Rus

               

Suflete, privește în sus! Suflete, privește cerul și, dacă nu vezi puritatea albastrului nesfârșit, în toată liniștea și splendoarea lui, coboară-ți privirea și uită-te spre tine, fiindcă înseamnă că de acolo trebuie să simți nuanța seninului.

            Atâta pace, atâta blândețe în așteptarea verii! În fapt, ea a venit deja, ne-o spune soarele, ne-o spune iarba, ne-o spune glas de păsări. Doar că așteptăm să ne-o confirme și fila calendarului. Căldura astrului zilei, prea mult așteptată, pătrunde parcă atât de vulcanic uneori în adâncul simțirii noastre, încât topește chiar și gândul. Din când în când, este bine să oprim și gândurile, de aceea savurăm momentul când ele tac, când parcă arsura de-afară e în noi și nici cugetul nu mai are putere să se miște din loc. Precum se usucă picăturile de rouă de pe frunze, dimineața, la fel se usucă gânduri răzlețe ce ne dau fiorul neliniștii, Și atunci....lasă-le să plece....sau să le ardă soarele până la inerție.

            Și dacă razele de soare încălzesc simțăminte reci, aprind sentimente și idei, topesc gânduri ce frământă și înrobesc, Dumnezeu se îndură de ființa Sa și trimite ploaia....ploaia să ne spele, ploaia să ne răcorească focul din noi. Însă, prea mare fiind arsura neputințelor și zădărniciilor noastre, câteodată valul de ploaie spală totul, lăsând terenul prea arid, spălând și ducând cu el și sămânța ce dădea să încolțească. Atunci, va trebui să o luăm de la capăt....Să așteptăm vântul să usuce apa ce a tot curs, apoi să trimită soarele căldura sa....Și tot așa....până când ne vom găsi echilibrul. Căci nu soarele este prea fierbinte și neîndurător cu noi, nu ploaia e prea rece și prea năvalnică, noi înșine am devenit imposibil de stăpânit, noi ne punem împotriva firii, noi stârnim natura și încercăm, într-un  mod nefiresc, să-i schimbăm legile.

            Iată, printre picurii de ploaie ce își iau rămas bun, pentru moment, lăsând loc razelor blânde, ceva ce nutrește a speranță. Iată curcubeul! Din punct de vedere mitologic, acesta o simbolizează pe Zeița Iris, iar incașii credeau că este un dar al Zeului Soare. Am putea să credem cu adevărat că cifra 7 (cele 7 culori ale curcubeului) are, precum alte cifre, o putere magică. Am putea să credem în iubire, căci roșu simbolizează iubirea, căldura sufletească; să încercăm să dăm o șansă fericirii (chiar dacă, pentru unii, pare o utopie), deoarece oranjul este culoarea fericirii; să privim la galbenul din curcubeu și să fim amabili, toleranți unii față de ceilalți, să comunicăm și să ne comunicăm; să avem nădejde, încredere în Dumnezeu, în primul rând, dar și în semenii noștri și în noi înșine, pentru că verdele înseamnă speranță, dar și siguranță, echilibru; albastrul ne îndeamnă la calm, revelație, liniște interioară, și câtă nevoie are sufletul nostru de întoarcere la sine! Să contemplăm, dar „să nu strivim minunile”, să nu distrugem tainele, fiindcă violetul poartă mesajul misterului, al iluminării. Dincolo de ceremonial, de noblețe, spiritualitatea ființei noastre este cea care, probabil, ne va salva. Și acest lucru este întărit, oarecum, de culoarea indigo. Deci, există sau nu magie? Da, dacă știm să o căutăm, dacă știm unde să o căutăm, dacă nu ne însingurăm în timp ce așteptăm curcubeul, dacă lăsăm sufletele de lângă noi să vadă înăuntrul ființei noastre și să ne ajute să descoperim fiecare culoare.

            Așa că, revin la tine, suflete! Ars, mistuit uneori de căldura toridă, înfrigurat de stropii reci de ploaie, privește în jur, nu foarte departe, să vezi curcubeul! Din cele 7 culori, măcar una, măcar două, sau poate trei vor fi ale tale. Sau, de ce nu toate, de te vei târî în coate și-n genunchi, poate, să le prinzi! În fiecare culoare, este LUMINA!