
Pagini alese ale istoriei, religiei și mitologiei românilor
Autor: Nicolae Feier
”Părintele Feier este raiul de cuvinte nepereche al plaiurilor bistriţene »
Mitropolitul Bartolomeu Anania
Prof. Cristina Mirela Rus
”Ce sunt iubirile omenești pe lângă iubirea dumnezeiască? Sufletul îndrăgostit de Hristos este pururi fericit și senin, orice i s-ar întâmpla, oricâte osteneli și jertfe l-ar costa dumnezeiasca lui dragoste.” (Sfântul Porfirie Kafsokalivitul) Sufletul iubitor de Dumnezeu la care mă refer prin acest citat nu este altul decât Părintele profesor Nicolae Feier, cel asupra căruia Bunul Dumnezeu a revărsat atâta iubire, încât este un izvor nesecat din care ne potolim setea atâția dintre noi și dragostea sa față de credincioși este un balsam pentru sufletele noastre, de multe ori încercate. Aș îndrăzni să adaug vorbelor spuse de Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, și dragostea pentru neamul său românesc, dragostea față de trecutul nostru, pentru istoria adevărată, necenzurată a românilor, precum și un sentiment profund al conștiinței de patrie.
Cele menționate sunt doar câteva motive pentru care părintele profesor este omul lunii aprilie, însă, în fapt, putem spune că este omul fiecărei zile pentru credincioșii bistrițeni care își găsesc liniștea și pacea în Catedrala „Coroana Maicii Domnului Panta Nossa”, pe care părintele îi primește oricând cu zâmbetul său cald, cu vorba din suflet „Nu vă temeți!” Părintele nostru, înzestrat de Dumnezeu cu darul scriitoricesc, cu preocuparea pentru cercetarea istoriei, a religiei noastre românești, ne aduce acum, în dar, în pragul Sfintelor Sărbători de Paști, o „Biblie” a istoriei, a religiei și a mitologiei românilor, o operă de o inestimabilă valoare: ”PĂRINȚII NEAMULUI ROMÂNESC”. Paginile alese care evocă adevărate mărturii despre mitologia, religia și istoria neamului românesc sunt de fapt pagini de aur, sunt o dovadă vie a legăturii inseparabile cu strămoșii noștri. Parcurgând paginile cărții nu o dată, ci de mai multe ori, dezvăluirile năucitoare pe care autorul ni le oferă mi se par o deplină normalitate. Dar simt acest lucru și datorită faptului că a ne cunoaște trecutul ar trebui să facă parte din ființa noastră. Este ceea ce ar trebui să știm despre originile noastre, ca români, ca primii creștini ai Europei, ca unul din cele mai vechi popoare ale Europei, despre limba care se vorbește de mii de ani pe pământul sfânt pe care călcăm.
Este uimitor să descoperim în scrierea părintelui numele Prințului Osul cel Mare, nume ce face referire la un băștinaș, la un voievod român, cu care s-au luptat, în anul 1608, la Chiraleș, regele Solomon al Ungariei și fiii săi, Ladislau cel Sfânt și Geza, rege care și l-a supus sieși și papalității pe Prințul român, și nu peceneg sau cuman, cum fals s-a crezut. De asemenea, privind la Catedrala „Coroanei Maicii Domnului, Panta Nossa” și întorcându-ne la paginile cărții, aflăm și ni se pare firească și adevărată mărturia despre marea și vechea Mănăstire bistrițeană, „odinioară vestită....și cu întinse moșii”, ca fiind preexistentă venirii aici a ungurilor și sașilor catolici. Astfel, biserica în care „în rai ni se pare fi” și în care părintele Nicolae slujește lui Dumnezeu și credincioșilor săi cu atâta dăruire, este, fără doar și poate, cea mai veche clădire a Bistriței.
Surprinzătoare este și informația referitoare la actul papal din 1204, numit „PARTITIO ROMANIA ”(Împărțirea României), act de împărțire a Imperiului Roman de Răsărit, între beligeranții cruciați, precum și bulgari și greci. Așadar, autorul ne scoate la iveală acest adevăr uitat în mod tendențios, cred, de către istoricii apuseni mai ales, și anume, că „Imperiul Roman nu a căzut odată cu Roma, în 410 (476), ci doar după o mie de ani.” Astfel putem înțelege de ce noi, „rămășița romană estică”, cum ne numește regretatul Părinte Academician Mircea Păcurariu, ne numim ROMÂNI. Părintele scriitor își exprimă îndoiala față de posibilitatea ca viitorii profesori de istorie din școlile românești să le spună copiilor noștri că noi am avut și avem încă Princiaritatea și Liturghia din orașui Sfântului nostru, Constantin cel Mare și al lui Justinian, pe care Biserica românească i-a socotit întotdeauna sfinți ai săi, între Sfinții stră-români.
„Săpăturile” în straturile adânci ale istoriei, mitologiei și religiei noastre pe care autorul le-a făcut vreme îndelungată s-au încununat cu această operă remarcabilă prin adevărurile și ipotezele exprimate, care ne face, încă o dată, să fim mândri și fericiți că Dumnezeu ne-a binecuvântat, pe aceste „plaiuri mioritice”, cu oameni precum părintele profesor, cu dragoste pentru țara sa, față de bunii și străbunii noștri, cu sentimente alese de mândrie națională în cel mai pur sens al cuvântului. De aceea, este justificată nemulțumirea sa vis-a-vis de felul cum ne-am trădat, de-a lungul vremii, propria istorie, cum numeroase personalități străvechi, dar și vestigii, fie au fost date mult prea ușor uitării, fie au însușite de către alte neamuri și valoroase documente au fost interpretate, neglijate sau chiar distruse. Așadar, pentru generațiile de astăzi, care învață o istorie mondenă, prezentată superficial de către programa școlară, de către manualele școlare, evocările despre bessi, strămoșii valahilor și deci strămoșii noștri, par de-a dreptul uluitoare. Aflăm despre bessi din scrierea părintelui că sunt definiți de academicianul Dumitru Stăniloaie ca „purtând un alt nume aristocratic al stră-românilor”, iar de către academicianul D. Berciu, ca „bazileii traco-daci”. Urmărind istoria bessilor, părintele scriitor ni-i prezintă ca leviți ai tuturor tracilor, ca „făuritori și tezauritori ai limbii și culturii stră-române” , ca o seminție, castă preoțească și aristocratică, care a menținut unitatea de limbă și de lege a acestui neam uriaș al Antichității. Revoltător felul în care bessii, „o cultură antică aristocratică”, au fost confundați voit cu pecenego-cumanii, iar aceasta a atras după sine văduvirea istoriei noastre de doi strămoși, Principele Osul cel Mare și Niceta, ducele bessilor. Și, ca să ieșim puțin din întunericul în care bâjbâim, paginile cărții ne lămuresc despre teritoriul în care ne-am născut și ar trebui să fim mai mult decât recunoscători lui Dumnezeu pentru asta, deoarece aici, chiar din anul 1068, după Lupta de la Chiraleș și după supunerea prințului român Osul cel Mare, regatul ungar a întemeiat COMITATUL BESS – numit BESS-TERRA (Besterza); apoi, toate templele zeului Apollo erau întemeiate pe niște izvoare numite Besstre sau Besstratos și aceste temple „au fost creștinate timpuriu, încă din vremea Apostolilor” , devenind primele mănăstiri creștine! Pare incredibil, nu? Și totuși, este vorba despre noi, cei care am uitat să privim înapoi !
Nu putem vorbi despre bessi fără a vorbi despre limba bessilor, autorul arătând că limba noastră-i besso-tracă! Învățăm în mod eronat că soldații lui Traian au latinizat Dacia și au creat Poporul Român, pe când este evident că poporul nostru exista de milenii cu limbă romanică (tracă) proprie. Părintele profesor citează spusele academicianului D. Stăniloaie despre poporul besso-trac romanizat, care „și-a păstrat propria lui limbă creștină populară, continuând să zică Făcător, Fecioară, Înviere, Înălțare.” Descoperirea unei adevărate comori, și anume, „Tatăl nostru” în limba bessilor, pe zidurile Mănăstirii Catolice Carmelite din Ierusalim, în 2014, i-a confirmat părintelui munca de decenii, bucuria acestei descoperiri dezvăluindu-ne-o și nouă, împreună cu constatarea apropierii dintre rugăciunea „Tatăl nostru” în limba bessilor și stadiul lingvistic actual român, ceea ce se poate observa citind variantele oferite în paginile operei.
Autorul ne îndreaptă atenția spre Ardealul nostru străvechi și asupra mitului celor șapte cetăți ale acestuia, mit care este antic, nicidecum săsesc, nici unguresc, ca și numele Ardealului, de altfel, care este străvechiul „Ary Dellos”- Dealurile lui Ares. Termenul Ardeal, ne explică scriitorul, semnifică „loc înalt”, cu altare. Părintele-scriitor leagă de asemenea semnificația numelui Ardeal de cel al Zeiței Ary-Ardeea, numită de poetul Ovidiu „Mama cea sfântă a cereștilor zei, zeița încununată cu șapte turnuri.”
Demne de remarcat sunt satele mănăstirești pe care autorul le evocă și explică toponimia monahală. Satele mănăstirești cuprinse în zona „Comitatului Bess”sunt numite de Nicolae Iorga „sate ale călugărilor” , evident bizantini, bessi. Este vorba de Podierei („locul unde stau picioarele zeului”), Herina („Cei pașnici”), Hagău (”Cei sfinți”), Monar, Monor , Domnești (Bileag-„Blak Vilak- „Vlah Negru”, sau Neridon), Sfântu, Teaca, Bârgaiele (de la „berguri”, adică „ascunzători”), Chiraleș ( „Kyrie eleis”, adică „Doamne miluiește”), Arcalia („Frumusețea lui Ares”), Măghieruș („Preotul mag”), Galații Bistriței, Poieni („penitență”) etc. Aceste denumiri ale satelor, toponime monahale, toponime precreștine de pe teritoriul Bistriței, precum și hidronimele, dovedesc continuitatea milenară a călugărilor bessi pe acest pământ românesc.
Un element de temelie pe care scriitorul îl zugrăvește în ampla lucrare este vasul ritualic de aur, de 321, 61 de grame, vechi de 3800 de ani, aparținând epocii bronzului și care a fost descoperit pe Dealul Dumitrei-„Dellos-urile Demetrei”. Vasul de cult are ca efigie „spirala” sau „coarnele berbecului sacru, carpatin”, „spirală” care ar fi, după unii mitologi, „Balaurul lui Ares”, pe care l-a ucis Apollo, însoțit de Zeul Dac. Acest vas dovedește că la Bistrița se aduceau jertfe în vase de aur lui Apollo și surorii sale Artemisa ( Diana, Gebeleisis...), cu un mileniu înainte de întemeierea Atenei sau a Romei, observă autorul pe baza unor dovezi grăitoare.
Părintele profesor se întreabă, retoric, de ce ne este frică de adevăr, de ce s-a ajuns la o asemenea stare încât ne este teamă să afirmăm o realitate elementară, și anume, că suntem descendenți direcți ai tracilor, strămoșii noștri! Ne este frică de noi înșine, dar și de oamenii care văd Neamul Românesc nu ca Limbă și Lege (credință) străveche, ci doar ca spațiu ocupat de către statalitatea actuală, afirmă autorul. Un exemplu ilustrat în acest sens este „povestea” Reginei Tomiris, întemeietoarea Tomisului, după supunerea și uciderea lui Cirus cel Mare, care i-a luat fiul prizonier și i-a curmat acestuia viața. Dar copiii noștri nu au cum să afle despre Regina Tomiris și să o iubească, deoarece la școală nu învață nimic despre ea. În loc să recunoaștem și să afirmăm cu mândrie că cetatea Tomis a fost întemeiată de regina getă a uriașului neam antic, Tomiris, spunem că niște colonii greci din Milet au fondat-o.
Printre elementele savuroase pe care le gustăm lecturând vasta operă a părintelui scriitor este evidențierea Mitului lui Dracula, făcând o prezentare a Dreptului Domn, Vlad Țepeș, metamorfozat ca la Ovidiu, în Dracula și evocat de către urmașii celor care ne-au înstrăinat de propria noastră istorie printr-un „mit”; apoi a unui cult mithraic, din care s-a perpetuat obiceiul „Călușarilor”, care a păstrat cu fidelitate practica inițiatică legată de „mormânt”-„tafos”. De asemenea, „Cavalerul trac”, „Baba Zamfira„ și Moșii călăreți, elemente mitice ce se încadrează în seria manifestătilor mitico-religioase ale strămoșilor noștri, alături de obiceiuri ca „Înstruțatul Boului” la Rusalii tind să intre în uitare. Ține de noi să le scoatem la lumină și să ni le însușim. Lucrarea de față este un bun prilej de a medita în acest sens și a de a ne motiva să învățăm de la strămoșii noștri iubirea, jertfa pentru Neam și Țară și, cel mai important, SĂ NE ADUCEM AMINTE uitările de sine, după cum din suflet ne îndeamnă emeritul autor al operei „Părinții Neamului Românesc”.
Cecetările îndelungate, documentarea și munca de ocnaș a părintelui profesor Nicolae Feier, permanenta preocupare pentru a descoperi autenticul și frumosul, au adus laurii prin această operă de o complexitate covârșitoare și despre care consider că este necesar să devină manual de studiu și chiar de circulație internațională, lauri ce îi primește autorul prin intermediul bucuriei noastre, ca cititori ai săi, și totodată prin mulțumirile pe care i le adresăm pentru șansa de a ne face părtași descoperirilor sale, adevărului istoric, religios și a afirmării cu asumare și curaj a originii și identității noastre naționale.