Proverbele românești au fost, de-a lungul timpului, adevărate comori de înțelepciune populară. Spontane, directe, pline de tâlc și adevăr, ele au traversat veacurile și au rămas ancorate în conștiința noastră colectivă. Într-o vreme în care cuvintele sunt manipulate cu abilitate, iar aparențele înșală mai mult ca niciodată, aceste expresii ale sufletului românesc capătă o actualitate tulburătoare.
Unul dintre cele mai grăitoare proverbe este: „Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești.” O vorbă simplă, dar cu o greutate morală uriașă. Într-o societate în care alianțele politice se fac și se desfac peste noapte, în care integritatea este adesea mimată, iar promisiunile curg mai repede decât laptele și mierea despre care ne tot vorbesc unii, acest proverb devine un test de caracter. Nu doar pentru cei care ne conduc, ci și pentru cei care îi aleg.
Ne uităm la politicienii noștri și vedem cum, după fiecare rundă electorală, aceștia reapar în aceleași formule obosite, de mână cu personaje compromise, cu diplome de corupți și decorațiuni de impostori. Zâmbesc larg la camere, se arată grijulii față de „poporul suveran”, dar se înconjoară de „sfinți” de carton, de consilieri cu dosare grele și de aliați care au făcut din jaful național o meserie.
Oamenii aceștia vorbesc frumos. Promit revoluții, renașteri, viitoruri strălucite. Dar nu trece bine nici măcar o lună ,un an de la preluarea funcției și deja uitarea se așterne peste promisiuni. Laptele se strică, mierea devine amara iar marea și sarea rămân doar metafore în discursuri de partid.
Și atunci, ce ne rămâne nouă, celor care încă mai sperăm? Să privim cu atenție. Să reținem fețele vesele ale celor care se înfruptă din voturile și încrederea noastră. Să ne aducem aminte de proverbe. Pentru că, așa cum spunea înțeleptul popor român, nu e nevoie să știi totul despre cineva – e suficient să vezi cu cine se însoțește.
Și poate, când va veni din nou vremea alegerilor, ne vom uita nu doar la discursuri, ci și la anturaj. La trecutul celor care zâmbesc frumos în fața camerelor și la umbra celor care le țin spatele. Până atunci, privim. Citim printre rânduri. Și, cu atenție, poate vom evita să fim din nou păcăliți.
Proverbele românești au fost, de-a lungul timpului, adevărate comori de înțelepciune populară. Spontane, directe, pline de tâlc și adevăr, ele au traversat veacurile și au rămas ancorate în conștiința noastră colectivă. Într-o vreme în care cuvintele sunt manipulate cu abilitate, iar aparențele înșală mai mult ca niciodată, aceste expresii ale sufletului românesc capătă o actualitate tulburătoare.
Unul dintre cele mai grăitoare proverbe este: „Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești.” O vorbă simplă, dar cu o greutate morală uriașă. Într-o societate în care alianțele politice se fac și se desfac peste noapte, în care integritatea este adesea mimată, iar promisiunile curg mai repede decât laptele și mierea despre care ne tot vorbesc unii, acest proverb devine un test de caracter. Nu doar pentru cei care ne conduc, ci și pentru cei care îi aleg.
Ne uităm la politicienii noștri și vedem cum, după fiecare rundă electorală, aceștia reapar în aceleași formule obosite, de mână cu personaje compromise, cu diplome de corupți și decorațiuni de impostori. Zâmbesc larg la camere, se arată grijulii față de „poporul suveran”, dar se înconjoară de „sfinți” de carton, de consilieri cu dosare grele și de aliați care au făcut din jaful național o meserie.
Oamenii aceștia vorbesc frumos. Promit revoluții, renașteri, viitoruri strălucite. Dar nu trece bine nici măcar o lună ,un an de la preluarea funcției și deja uitarea se așterne peste promisiuni. Laptele se strică, mierea devine amara iar marea și sarea rămân doar metafore în discursuri de partid.
Și atunci, ce ne rămâne nouă, celor care încă mai sperăm? Să privim cu atenție. Să reținem fețele vesele ale celor care se înfruptă din voturile și încrederea noastră. Să ne aducem aminte de proverbe. Pentru că, așa cum spunea înțeleptul popor român, nu e nevoie să știi totul despre cineva – e suficient să vezi cu cine se însoțește.
Și poate, când va veni din nou vremea alegerilor, ne vom uita nu doar la discursuri, ci și la anturaj. La trecutul celor care zâmbesc frumos în fața camerelor și la umbra celor care le țin spatele. Până atunci, privim. Citim printre rânduri. Și, cu atenție, poate vom evita să fim din nou păcăliți.
Pentru că, dacă nu suntem atenți, riscăm să ajungem să plătim – nu doar taxe și impozite – ci și un „impozit pe privit”, în timp ce ne uităm neputincioși cum alții decid în numele nostru.
Dorel Cosma
