Trăim într-o perioadă în care, pe de o parte, privind în exteriorul nostru, vedem un „spectacol” al lumii moderne, contemporane, alarmant și dezarmant. Și spun asta atât din punctul de vedere al dascălului, apo i al omului care s-a format într-o școală adevărată, cu tradiție, când încă valoarea, bunul gust și bunul simț, educația, erau cuvinte cu sens și aveau un sens. Zidul de valori nu s-a prăbușit, încă, dar este zguduit, este izbit de așa-zisa putere a non valorilor. Spiritualitatea autentică, românească, este treptat sau se vrea înlocuită cu o pseudo realitate. Suntem triști, neliniștiți și într-o căutare permanentă.
Dacă există o criză a culturii; Și da, și nu. Dacă ne referim la ceea ce se întâmplă în școli, în Universități mai ales….respectul pentru clasici, pentru limbi ca greaca, latina, nu mai există. E bine să trăim clipa prezentă, dar trebuie să ne cunoaștem și să ne prețuim trecutul. „Au trecutul nu ni-i mare?” se întreba retoric și mereu actual, Eminescu. Se vrea a se tăia cu totul rădăcinile. Ori, fără rădăcini, nu mai existăm, ne pierdem identitatea. Vorbind din punctul de vedere al dascălului, sunt tristă și revoltată în același timp deoarece nu mai pomenim de marii noștri scriitori, vrem să-i scoatem cu totul din manualele școlare. Emil Gârleanu, Otilia Cazimir, Coșbuc…(am dat câteva exemple doar)….au devenit …niște amintiri. Dacă dascălul nu se oprește din galopul printre unitățile de conținut ale unei programe stufoase și pe alocuri cu elemente inutile, să lectureze sau să pătrundă în paginile unui autor dintre cei amintiți sau alții, copilul nici nu va ști cine este Coșbuc și a sa „Zamfira”….Este o involuție, nu o evoluție. Sunt atâtea nume care nu se mai pronunță, atâtea opere care nu se mai citesc, arii muzicale ce nu se mai cântă…Nu mai știm vorbi, și asta pentru că lumea nu mai citește.
Ceea ce se întâmplă astăzi este o fărâmițare, o risipire. Zoe Dumitrescu Bușulenga, măicuța de la Mănăstirea Văratec, o numea „o artă din cioburi”, adică ceea ce definește oarecum postmodernismul. Clasicii exprimau sub urma penelului bucuria frumuseții înconjurătoare, fără a o fărâmița, pe când ceea ce se întâmplă acum este un fel de descompunere. Ori cum să descompui frumusețea care ți-a fost dată să o trăiești plenar,în loc să ai bucuria integrală a acesteia?!
Pentru un scriitor adevărat, pentru un poet, un om al condeiului, poezia este ca o rugăciune. Cufundat în lumea ei, pătrunzi în adevărata frumusețe și te reîntorci apoi în lumea reală scăldat în frumusețe. Iar în rugăciune intri în comuniune cu Dumnezeu, cu absolutul.
Este un adevărat pericol pierderea plăcerii și a deprinderii de a citi a tinerilor și nu numai. Și asta pentru că intrăm mult prea mult în zona computerului, a ecranelor, a imaginii care nu mai lasă loc imaginației, creativității. Lectura are darul de a te odihni, de a te îndemna la reflecție, la meditație. Lipsa lecturii duce la slăbirea intelectului, a puterii de gândire și simțire.
Însă, uitându-ne în jurul nostru, putem lupta cu unele curente care tind să ucidă frumusețea, putem să scoatem din nou la lumină ceea ce se vrea ascuns în întuneric. Avem oameni care scriu, și o fac bine. Avem reviste de literatură, lucrări și mișcări culturale care vor reînvia cultul valorilor. Avem și modele în jurul nostru, oameni preocupați să cerceteze, să dezvăluie adevăruri inalienabile și neștiute. Avem oameni care fac din preocupările lor literare, culturale, adevărate preocupări spirituale care fac ca scara de valori să se restabilizeze și fiecare să avem sensul personal al unei stabilități.
prof. Mirela Rus
